Citius, Altius, Tehnicus

Cred că sportul rămâne printre puţinele preocupări mistice ale Erei noastre. Înglobează emoţii, mistere şi semnificaţii, başca sănătatea, care va fi tot mai rară en el futuro. Ceremonialul sportiv a rămas în contact cu ritualul şi deci cu menirea omului. Înălţarea tradiţională a drapelului, momentul solemn al imnului, mulţimile exaltate care cântă, oare mai sunt elementele vitale ale păstrării sănătăţii noastre?  Ne uităm la sportivi, şi simţim ceva. Nu e prea clar ce anume, dar se pare că tot mai mulţi oameni, nu numai în ţara asta, se apucă să se înalţe în felul ăsta. Ce premise ar avea acest fenomen, e altă chestiune. Politica  ce domină societăţile occidentului, pitită sub umbrela sportului, s-a dezvăluit puţin la JO 2012. La ceremonia de deschidere de la Londra, s-a atribuit o foarte mare importanţă istoriei. Mi-a plăcut că se vorbea în franceză, apoi în engleză. Sunt sigur că mulţi englezoi s-au ofticat. Organizatorii au strecurat o serie de idei "insulare" cu iz subtil cuceritor, ca şi cum Istoria ar aparţine londonezilor. O cultură majoră, aşa zis puternică, are pretenţii mai mari, nu? Şi culmea, par legitime. Până şi cei din Vanuatu ştiu că revoluţia industrială e meritul englezilor. Generozitatea cu care s-au cheltuit bani pentru idei comune: ce desfăşurare de forţe pentru a vedea cum o gagikă îşi uită telefonul şi apoi un gagiu o vrăjeşte. Pe ecrane, toată omenirea vedea mesajele dintre ei. Modul de viaţă al sportivilor cam la asta se reduce, în afara antrenamentelor. Logistica impozantă pusă în slujba reflectării realităţii cotidiene, sunt dovezi că valorile iniţiale ale jocurilor olimpice s-au cam schimbat. În ansamblu, contemplând ceremonia Jocurilor Olimpice de Vară de la Londra, aş putea spune că marca vremilor noastre e un rezultat provizoriu: necalificat. Poate ar trebui să mai insist, dar nu. Am încercat să compun ceva, şi nu mi-a ieşit. Nu mai pot da vina pe căldură. Vocea mi-a dispărut din peisaj de ceva vreme, să vedem pe unde ajung!