Liberegalifrate

...μείζων δε τούτων η αγάπη...

De câţiva ani, ziulika Franseuzei o resimt ca un fel de zi albastronomastică, fără motive prea clare. C'est l'amour toujour qui ne portera...
Am aflat din lecturile mele recente, că noi oamenii, orice am crede şi am face, în fapt nu avem pe nimeni în jur, doar ego-uri de-ale noastre. Lipsă atotprezentă. Iluzia comuniunii cu ceilalţi. Cu mare greutate şi mult noroc găsim o persoană reală dispusă la eu-tu 100%, cu care să împărţim bucuria nestingerii lumânăricii de pe tortul numit viaţă...
 Voi încerca acum să sar puţin din dezordinea călduţă în care mă bălăcesc, din supremul haos al ideilor nepăsătoare.

Un mare filosof al actualităţii, de loc de prin feliile Pariserului, a ajuns anul trecut prin august şi pe mioriticele plaiuri ale hălcilor de slană. Iată ce-i spune domnului Tabără de Vară:

,,Dacă doi oameni se iubesc, aprioric nu există tabuuri care să-i poată reţine să facă ceea ce simt, dar, desigur, riscă. Acesta este înţelesul modern al pasiunii. Când vorbim despre pasiune, celebrăm pasiunea. În zilele noastre, fiecare ar trebui să fie în mod constant pasionat. Amintim doar cuvântul ,,passionnant” care, în franceză, înseamnă ,,emoţionant”, dar uităm că, în greacă şi în latină, înseamnă ,,suferinţă”.
Aşadar, dacă vrei să experimentezi pasiunea, inevitabil vei suferi într-o zi. Aceasta este o confuzie modernă între dragoste şi pasiune, pe care o consider destul de catastrofală şi care explică rata mare a divorţurilor“

Mă voi abţine să-l iau la caterincă pă text pe musiu Bruckner, favoritul meu pe vremuri într-ale filosoficelor miştocăreli. Voi desprinde esenţialul semnificativ al temei, încă actuală ca şi scriitorul francez dealtfel, care scriitor din păcate-fericire nu mă mai prea interesează.  

Philia versus Agape.

- scurt eseu pompieristic -

Pe lângă minunatul articol wiki-wako legat de tema iubirii, aş dori să repet şi să mai menţionez încă o dată că din punctul meu de vedere, iubirea aşa cum se practică în partea occidentală a lumii are rădăcini semantice multiple, multicolore, multifuncţionale, multi-etc. Cele greceşti sunt cel mai greu de scos din Pământurile Europene. Cele gata rupte, dintre care unele flenduresc de zor sub sloganul queerlove, erau dinaintea celor care încă stau înfipte. 

1. Să pornim cu începutul-sfârşitul, adică de la oareşce poze cu Eros-Thanatos. La navigare, raportez că am întâmpinat ceva probleme superficiale de gender-fender, pentru că nu am putut decide de ce gen e această veche idee de baubau. 

Săgeata zeului, instantaneul privirii erotice, atracţia carnală-mortală, dorinţa ascuţită în vârf, sexul ce dictează (din umbră pe vremuri, tot mai evident acum) majoritatea actelor umane, este o iubire primară, considerată de joasă calitate. 

Azi totul este erotic. Ca întotdeauna.

Dar agresivitatea erotismului actual nu lasă loc pentru rafinament. Reclamele, ştirile, revistele, clipurile, au tocit nevoia maselor de altceva decât grecescul eros. S-a ajuns la asta prin abandon colectiv, fiind refuzată sistematic urcarea celorlalte trepte. Corporalizarea gândirii, proclamată de prin '70 de postmoderni, iată are efecte secundare. Pasiunea arzătoare cu care dorim să ne urcăm pe un cur ne rămâne în amintire maxim până începem să căutăm altul, iar cei care fac altfel, sunt prea mentali, se complică inutil (sic!).

E  chiar oldschool să mai "ţii" la cineva altfel decât de mânerele dragostei.

Noile premise ale actului iubirii sunt total secularizate, ele par să fi eliberat verbul de "balastul" său sacru,  şi astfel teama şi fascinaţia pentru sex rămâne în conştiinţa tuturor. De la medievala şi terifianta pereche Eros-Thanatos până la remake-uri  mai actuale, miza rămâne palpitantă, incitantă.

2. Philia se deosebeşte de eros prin faptul că nuanţează logica şi legile atracţiei interumane, introducând dialectica scopurilor nobile. Există prietenie adevărată între oameni? Păi, unii trăim cu speranţa asta ca şi cum ar fi ultima şansă. Şansă la ce?

Philia ne garantează că rămânem oameni, că nu suntem condamnaţi la un veşnic one-night-stand. Treaba pare legată de valorile cele mai spirituale ale umanităţii. Philia e o condiţie necesară a relaţiilor "serioase".  Deci peste nivelul erotic, carnal, se pliază promisiunea iubirii totale: sinceră, inefabilă, umană. Nu ştim de ce revenim cu un sms peste câteva zile: "salut, aş vrea să ne mai vedem". Bineînţeles că philia se supune legilor temporale implacabile, şi se cam ophileşte...

3. E un restaurant în Cluj unde mergeam rar şi cu mare plăcere, deşi abia după câteva vizite mi-am dat seama de ce mă atrăgea locul.

Agape este un termen grecesc minunat. Ca şi înţeles al iubirii, el sprijină omul în situaţia în care l-am lăsat în paragraful anterior: după un timp, orice atracţie dintre oameni păleşte în intensitate, şi consecinţele sunt pe măsură. Pasiofilia este unul dintre stadii, care inevitabil duce spre agape. Aici intervine alegerea.

Agape va pune pasiunea între paranteze. Iubim pe deplin atunci când putem ierta alte pasiuni. Când ne bucurăm pentru bucuria persoanei iubite. Când nu urâm azi cu aceeaşi pasiune cu care ieri iubeam aceeaşi persoană.

E puţin deplasat când moşul o sărută inflamat nevoie-mare pe babă. (respectele mele pentru!) 

De parcă doar tinerii au voie, nu?

E nevoie să începem să îmbătrânim, ca să aflăm că în cele din urmă nu va mai conta pasiunea? Vorba lor, "dragostea trece". Eliberarea de sub imperiul pasiunilor nu e uşoară, şi unii cu greu o pot concepe (eu, de exemplu), darmite să treacă la fapte. În-făptuirea iubirii ce trece de micile sale forme, precarele limite umane, e prima condiţie spre agape. Suferinţele omului, ca pasio, devin ocazii de iubire a vieţii, actio.    

Unii oameni, cei care au greutăţi şi (tocmai de aceea!) mai tare se iubesc, cei care stau destul de mult timp împreună, ajung să îl petreacă. Nu e o întâmplare acest verb. 

Alţii, ca urmare a eşecului erotic dar al împlinirii pe alte planuri, îşi omoară timpul. Nu se pot bucura de tot. 

Aş zice că iubirea agapică e un party continuu, destinat exclusiv pentru cei care pot trece dincolo de concretul Eros-Thanatos. 

A petrece timp în sfere agapice, se consideră a fi stadiul suprem al relaţiei erotice pământeneşti.

Agape e tihna ce survine ca recompensă a vieţii trăite lucid, a celor ce se pregătesc pentru îndreptarea iubirii lor spre zeu: "μείζων δε τούτων η αγάπη" (cea mai mare dintre toate, iubirea în tihnă)

4. Aş adăuga la cele 3 ramuri ale conceptului de iubire, un al patrulea invitat: dorul.

Desigur că iubirea ca dor este o formă oarecum apofatică. În lipsă. Dorul e mistuitor, pentru că aduce cu el ideea pierderii veşnice. Nu mă refer la forma sa uşoară, reversibilă ("mi-e dor de vară"), ci la ansamblul stării existenţiale ce trimite spre marele final, la dorul conectat thanatic: "mor de dorul tău" (tu fiind cineva definitiv pierdut).

Se poate ca dorul să fie o formă negativă a iubirii. 

Dar oare nu e posibilă o întâlnire între dor şi agape? Un fel de împăcare cu lipsa veşnică a fiinţei. 

Deşi, se ştie că Naturii nu-i tihneşte vidul...

 

...trebuie să mai caut.