Basm (IV)

Într-una din zile parcă l-a apucat pe rege strechea. Era într-o vineri (ca acum) şi el se simţea atât de deprimat, încât deşi s-a jurat că n-o va mai face veci, a pus să-l cheme înapoi din lumea patafizică pe singurul trubadur de pe vremurile de glorie la curte, superelegiacul Matliricum. După câteva veşnicii de repaus sonor în teritoriul regatului, vraja ascunsă între corzile chitării i-a cuprins repede pe toţi.
Regele i-a cerut să-i cânte la chitară nişte turbodansuri de băut vin. Imediat cei mai în vârstă au început să-şi depaneze amintirile defecte, femeile din cortegiu care s-au nimerit pe acolo beau vârtos şi dansau tot mai goale, iar după o vreme regele era atât de emoţionat încât i-a venit sângele în ochi şi i-au dat lacrimile pe urechi. Noroc că a sărit câinele cu dinţii de aur să-i smulgă lui Matliricum chitara din braţe, altfel nu se ştie la ce se ajungea.

Femeia-cu-goliciunea-perfectă a căzut din transă direct pe gresie, iar astrologul a ţâşnit cu ea aşa leşinată direct în TCS, s-o dreagă rapid, nu cumva s-o zărească cineva în timp ce ea stă inertă şi să creadă regele că a murit.
Câinele a sfâşiat cu dinţii săi de aur chitara.
I-a promis trubadurului că-i ia una electronică, dacă Matliricum era dispus să negocieze:
- Domnule câine cu dinţii de aur, în locul chitării mele cu diamante ascunse, aş putea primi altceva la schimb.
- Hm, cum ar fi?
- De pildă fata-care-va-lipsi.
- Aici nu va lipsi niciodată vreo fată, şi chiar dacă ar lipsi una, regele nu ţi-ar permite să-l lipseşti de una dintre femeile sale.
- Acum sunt toate, dar dacă vreodată regele nu va vedea că va lipsi una, aceea să fie a mea.
- Bine, bine, du-te odată!

Şi Matliricum a coborât la poartă şi s-a urcat în fau-ve-ul său de serviciu, privind cum erau măturate ultimele firimituri de chitară. Deoarece trăsese cu urechea, igienul-şef căuta foarte atent oareşce diamante, că deh, poate i-ar mai schimba şi lui puţin  viaţa, nu?
Regele pierduse deja prea mult sânge şi câinele a suspendat deocamdată basmul.