Soare cel mai sus stând, vară 2012

 Caniculă galbenă, singurătate galbenă, flori galbene. 

Am ajuns la nivelul 7 al jocului Ballance. Restul de 5 nu mă mai interesează. M-am liniştit, am trecut de prima jumătate. Ca şi anul acesta 2012, ce a intrat în semestrul minor, descendent. Pe youtube am găsit dovada că se mai practică ceva ritualuri şi pe la noi: cu drăgaică, cu drăgan, cu tot dichisul.

Este o capcană să te iei după primele minute ale filmării, şi să crezi că nu mai funcţionează ritul.
E deajuns să legi cu gândul clar nişte sânziene una de alta, să le pui pe cap şi să cânţi, şi mai vedem noi...
Cred că tocmai am găsit prototipul Sânzienei, sub formă de drăgaică armeană:

Intenţia mea de a căuta mai departe adevărul cred că mă va purta inevitabil spre est, spre zone ale Pământului unde nu s-a jucat totul pe cartea civilizaţiei occidentale. Miza rămâne simplitatea. Ca acest mandolinist simpatic, vizitat de Serj Tankian (cântăreţ mai tânăr el, cunoscut peste mări şi ţări...)

Faptele mărunte şi legăturile dintre ele ne arată că nimic nu e sus fără a fi jos. Ca şi ziua cu noaptea. Se urmează una pe alta, dar noaptea de azi va fi cu cântece în păduri şi şoapte din cerurile deschise.
Cel care ascultă muzica celui care vede lumina Soarelui, va fi la fel ca şi acesta, de neînvins.
Cel care ascultă de iele, va fi pocit de le priveşte.

Dar mai sunt cei care nu ascultă nimic, care nu gândesc la nimic, care nu văd nimic,
privind avid în miliarde de televizoare.

Din Ludoteca virtual universală

Deoarece Zmeoiu, ca orice făptură respectabilă a bestiariului, posedă un considerabil exces de dezechilibru interior, sigur că vă întrebaţi cum de rezistă el printre oamenii civilizaţi şi legile lor respectabile - mai ales că anturajul său e format din felurite prinţese fermecătoare. Strecurate, uitate sau abandonate, pe nedrept ejectate din basme direct în lumea aceasta, ma rog.
Pentru a-şi menţine aparenţa de om normal, Zmeoiu şi-a descărcat un joc, pe care îl va utiliza intens câteva zile, ca metodă sigură de regăsire a echilibrului interior. Desigur că senzaţia căderii bilei în gol e inegalabilă...

Etimologicamente, Umbra & Imago

În acest weekend voi juca teatru alături de prietenii mei din IMAGO.

De câteva nopţi, aveam o trilemă exasperantă cu o replică, şi abia în dimineaţa asta am scăpat din chingile celor trei sensuri.
Situaţia este în felul următor: Pompierul, deliciosul personaj ionescian, năvăleşte în scenă, confundând piesa Vicontele cu Cântăreaţa cheală.
Pompierul: "Lăsaţi-mă, ăsta-i rolul meu, de Pompier!"
Baronul: "Fiecare joacă un rol în viaţă."

Ei. Cum să aleg eu acum, între cele (cel puţin) trei căi semantice ale replicii Baronului?
După aproape zece ani de dubii, acum sunt sigur că monseniore Ionesco a făcut intenţionat tot ce a făcut.

1. Fiecare joacă un rol în viaţă.
Înţelesul primar pare legat de conceptul Lumii ca Scenă, iar noi suntem actorii. Simpluţă idee, bibliografie berechet pe temă (Shakespeare, Eminovici, etc.)

2. Fiecare joacă un rol în viaţă.
Parcă se schimbă puţin schema înţelegerii, nu? Nu putem fi decât ceea ce suntem obligaţi de către destin să jucăm, nu putem juca alte roluri? Mi se pare că se complică treaba. Ajung din nou la tema fatalităţii, şi la replica Domnului Gras din acelaşi text ionescian: "la rigoare, vom spune că nu ne vom opune destinului hărăzit" (ce verb, ce verb!)

3. Fiecare joacă un rol în viaţă.
Punerea mea în scenă din acest weekend optează pentru varianta asta. Tonalitatea cu care poate fi spusă ar trebui să evidenţieze că în afara vieţii nu ne putem juca rolul. Pur şi simplu.
Există părerea că e nasol dacă un actor îşi foloseşte skillurile dramatice şi în afara scenei. Cel mai adesea spunem despre el la modul peiorativ: "nu mai juca teatru cu mine", "ce dramatic eşti" (simţind la el falsitate, exagerare inutilă, demascare, etc)
Dar paradoxal, Baronul se pare că-i face un bine Pompierului trimiţându-l afară din scenă. În viaţă avem teatrul, ca sens şi manifestare deplină, sala de teatru fiind doar un surogat al Marii Scene.

Bineînţeles că cele trei semnificaţii nu se exclud, ci se ajută, ducând la sublimul sens al drama-theurgiei, lupta-zeilor-ce-fac, actul uman existenţial suprem.

Benga!

Odiseea Temporală 2013

Unele oraşe de pe la noi au un fel de marcă - brand local - prin care se definesc şi astfel se diferenţiază unele de altele. Sibiul are teatrul, Braşovul cerbul şi Clujul tifful.
Deoarece am practicat o neimplicare lucidă în ediţiile precedente, în acest an observ o schimbare. Distanţarea Zmeoiului faţă de mainstreamul cinematografiei mondiale este pusă la grea încercare în aceste zile, laolaltă cu cele câteva prejudecăţi păstrate ca rezervă a facultăţii de judecare (logic: un om fără prejudecăţi nu poate emite nicio judecată, construcţia mentală are nevoie de premise)
Credeam că tifful e o frecţie, din subiectivitatea mea lucidă privit. Acum văd că ideea mea preconcepută poate lua o nouă formă: se întâmplă ceva aiiiiiici!
După cercetări minuţioase, vă pot asigura că Stanley bântuie clujul, şi plimbările mele prin agora dragă s-au transformat în aventuri cinematice orchestrate de bunul plac al destinului. Vizionarea unui singur film mi-a răscolit toate umorile. Înţelegerea mi-a rămas atârnată undeva în holospaţiu. Cuvintele acestea sunt doar un mesaj by default. Şi finalul poate nu există, chiar dacă ni-l dorim.
"Time is a sin" -
îmi iau 10 ani de acum înainte, pentru a putea argumenta o asemenea afirmaţie. Până una alta, schimb tricoul, pun peste jaketa mea feroasă deplină şi pornesc să mă mai dau prin oraş.

Aş coincide undeva!

De câteva zile întrebam în stânga şi în dreapta - deodată uneori - pe oricine îmi era dat să întâlnesc:
"crezi în coincidenţă?" Evident că am primit multe răspunsuri aflate între Da şi Nu, majoritatea nu aveau timp de poveşti, mai ales cu mine, care sunt renumit atât în plan mondial cât şi extramundan pentru faptul că nu mai fac nimic decât să cred în forţa taifasurilor spontane, cu subtile tendinţe de generalizare a agorafiliei...
"not really"
"cred că cred"
"păi nu ştiu - ce-i aia"
"ooh"
"ahaaaa"
"nu se poate crede în aşa ceva, dar eu cred, merci de întebare, o să mă mai gândesc la asta"
"NU CRED BĂ, CE...TU CREZI?"
"trebuie să plec acum, sună-mă mai încolo şi vedem atunci"
"da"
ei bine recunosc că aşteptam să spună cineva da, ca să putem începe discuţia mult aşteptată! Rezultatul a fost uimitor pentru amândoi! Pornind de la etimormolocogia cuvântului, coincidenţa este o coliziune a doi biciclişti necunoscuţi cu nume identic, incidenţi înspre acelaşi punct, un simplu fapt. Raţiunea coincidenţei era miezul întrebării mele. De ce ne interesează modelele, simetriile, uimitoarele coincidenţe: "azi am întâlnit în contexte fără nicio legătură de trei ori cuvântul zeugmă"

Alături de întrebarea "a fi sau a nu fi", pe care încep să o resimt ca unicul mod de refresh-uire periodică a Sinelui, întrebarea cu privire la Întâmplarea Universală m-a aruncat în Râul Vieţii pe care iată plutesc la întâmplare. Sau nu...cred că cel de-al treilea Tronson, al Comunicării, al Plictisirii Inteligente dar şi al Artelor Furate, mă va purta inexorabil şi imperceptibil, infinit de puţiiiin, dar totuşi mai aproape de Partenera mea de Înot Cosmic, ce se păstrează inimaginabilă deocamdată, sau înoată "pe sub apă", cum ziceam când eram mic.

A început un anumit Tronson al Umanităţii

Cele 12 Tronsoane ale Cerului se întrepătrund, se retuşează sau se repudiază după legi clare şi ascunse.
De mai bine de două ore, Soarele tocmai a intrat în Taur - păşind deci în Tronsonul al doilea, al Muncii, al Muzicii, al Plăcerii şi al Inerţiei. Zmeoiu' Zimbroiu' se apropie în aceste zile de un portal nou al vieţii sale - călătoria sa spre locul potrivit de intrare în cel de-al 34-lea sector existenţial fiind în preparare febrilă.

Universul, acest străvechi Situs Inversus, pregăteşte o transformare extraplutoniană, o intrarevoluţie uranian-htoniană a celui care cu curaj dar fără nesocotinţă încearcă suspendarea fluxului vieţii sale, pentru a contempla pe deplin ceea ce el este în afara sa. Subiectul şi predicatul societăţii actuale se amestecă inevitabil într-o pledoarie a atributului inter-umanităţii, postul fiind doar o soluţie transversă spre elevarea facilă a spiritului.
Totul este aici ca să confirme, dar cazuistica eşecului colectiv şi individual în aceaşi măsură, eşecul de a fi pe deplin, le demonstrează celor rămaşi acasă cu mâinile în sân că împărtăşim aceeaşi pură şi unic-deplină lipsă de sens.

Miercurea Mare

Am auzit că astăzi e pomenirea Magdalenei. Figură mare ea, merită pomenită, s-o fi ridicat tare de jos spre ceva sus de tot, şi asta numa' prin ze lov paua.

Am citit ceva aseară, şi apoi am visat că înotam într-un râu de munte, pe valea Oltului.

4 octombrie 1965

Aspiraţia ascendentă ajunge la un punct limită şi aceasta într-un mod necesar. Cea descendentă, divină, vine înaintea ei şi o prinde în mâini când nu mai poate face nimic. Se întâmplă un schimb hierogamic de atribute: îşi schimbă reciproc caracterul ascendent şi descendent. Aspiraţia ascendentă preia caracterul descendent al dăruirii divine, dar rectificată şi salvatoare; cea descendentă ia caracterul ascendent al celeilalte dar o transmută, o răscumpără, îi tămăduieşte toată infecţia, tot veninul păcatului originar; se produce o indicibilă limită între ele de care ţi-e frică măcar să vorbeşti.

Lucrul e extraordinar de greu de desemnat. De aceea bâjbâi cu cuvinte neputincioase.

Revin: o tendinţă creaturală ascendentă ajunge la o limită după care recade. E o lege a firii. O tendinţă divină descendentă, deci voluntară şi sacrificială, tot aşa de inevitabil, după ce atinge un anumit punct, tinde să se reurce. În momentul când ambele tendinţe sunt gata să efectueze a doua parte a operaţiei lor respective, se întâlnesc şi se imobilizează una pe alta; amândouă mor în felul lor, sacrificial dar diferit. Se produce ceva indicibil, efemer şi etern care e Mysterium Tremendum. Toate lumile, toate creaturile, toate ierarhiile privesc cu spaimă spre punctul acela inefabil şi se topesc în faţa lui.

Se creează între cele două tendinţe contrarii un fir de păianjen gata în orice clipă să se rupă, dar care susţine toate lumile. Tendinţa ascendentă, în momentul când e pe punctul să recadă e prinsă cu laţul de tendinţa descendentă. Aceasta, în momentul când e gata să se reurce (căci centrul ei de gravitate e cerul), e agăţată de cea ascendentă, de jos. Vârfurile lor se contopesc, se imobilizează, mor, şi Indicibilul se produce.