marți, 6 noiembrie 2012

Fonochirurgie regională

Mai nou, cel mai mult îmi place să-mi petrec timpul acasă, remodelând în linişte undele sonore primite din mediul înconjurător şi reintegrând zgomotele şi înjurăturile cotidianului în câmpuri estetice de rang obligatoriu alter-nativ: parinferior-imparsuperior, taie parinferiorii cu lovituri aposteriori, îmi pari suferitor, uite c-apare sperietoarea cu parul. Aşa am găsit-o, căutând întâmplător pe un forum de specialitate, pe biata zmeoaică dependentă de chirurgia plastică, ştiinţa oarecum înrudită cu Fonochirurgia.



Ca orice om, am zile proaste.
Dar în zilele mele bune, nu îmi lipseşte materia de bază: sunetele şi zgomotele, care se lasă frământate de mâinile mele într-un aluat docil, totuşi viu; editat prin cooledit, aluatul ăsta prinde forme indefinite. Şi îmi place să caut-găsesc tot felul de reţete noi.
Din pilaful live de pe vremuri, mereu proaspăt, gustos şi consistent, muzica a devenit pentru mine, cel de acum, un imens depozit, un munte de conserve ce aşteaptă să fie ordonate, începând de la periferiile sinelui.
Weekendul ăsta mi-am făcut de lucru cu nenumăratele feluri de măsline, împrăştiate în amintirile random ale unei decade jumate, turbotrăite de mine fără mine. Am amânat de prea multe ori inventarul auditiv general. Am început deci zilele astea, timid, stivuind 314 baxuri de conserve cu măsline sonore aduse de prin toate colţurile lumii mele sufleteşti.

Dacă se întâmplă să dai peste o măslină stricată, una care sună nasol în sine, în tine sau măcar în mine, trebuie cât mai rapid izolată de restul, altfel tot viitorul va suna fals.
Îmi amintesc cum o întreagă simfonie de Şostakovici a fost compromisă de o mică măslină trombonată filarmonic prematur, şi publicul a trebuit să înghită tot tacâmul de dragul dirijorului; dar eu am simţit că gustul de ansamblu era foarte subtil modificat.
Am discutat după concert nuanţele gastrofonice şi ne-am verificat reciproc papilele auditive; era discutabilă însăşi soarta respectivului trombonist, care scăpase măslina alterată în ditamai ciulamaua selectă. Le chef d'orkestre îl pândea într-o mână cu bagheta şi în cealaltă cu satârul: "Am uitat de becar", şi-a strecurat scuza vinovatul. Absolut previzibil, dealtfel.

Dacă de exemplu ţi se oferă un sunet secret şi vrei să îl hăpăi ca să faci banu' şi maţu' gros, e mai comod să apelezi la un specialist fonochirurg. Acesta pur şi simplu analizează unda şi îţi revelează secretul. Cu comisionul de rigoare, că nu mulţi ştie cum ce s-aude. De exemplu, ia ghiciţi voi ce-i unda asta:


Unii ar putea spune că e o încuietoare de uşă.
Alţii, că e o broască râioasă beată ce iese şi cade înapoi în apă.
Eu n-aş paria că nu sunt ultimele două picături de ambrozie ce cad în gâtul meu duminică dimineaţa.
Cum înţelegem ce auzim?
De aici începe să opereze imaginaţia cu bisturiul său virtual.

Se ştie că auzul este o treabă efemeră ca orice simţ, dar mult mai fin decât văzul, de exemplu.
Dacă păstrăm proporţiile, când auzim că ne strigă cineva de pe partea cealaltă a pieţei aglomerate, e cumva ca şi cum am vedea cu ochiul liber un şoricel de pe Lună, în eclipsă totală de Soare.
Se mai ştie încă un lucru: acuitatea auditivă scade odată cu înaintarea în vârstă, ceea ce nu e prea liniştitor pentru sensibilosul auditiv din mine. În plus, de câţiva ani, mă sâcâie sporadic un sol# în urechea dreaptă, ca să mă panichez şi mai tare. Totul trece.


Eu lucram mai demult, adică până mai deunăzi, cu şapte şaisprezecimi de normă normal normalizată, la secţia de Chirurgie Fonică a Occipitalului de pe lângă Sanatoriul Nemărginirii Sibiului. Zic până mai deunăzi, pentru că salariul meu era cotă parte din profitul general, şi draga mea doamnă directoare mi-a explicat timp de 14 ani că nu se merită să mai continui stagiatura. I-am explicat şi eu de ce nu pot altfel:
- Eu am lucrat pe nasturi şi bani de ţigări, doar ca să capăt experienţă în domeniul acesta de frontieră ştiinţifică, doamnă.
- Da Zmeoiule, ştiu, şi apreciem cu toţii eforturile tale sisiflitice (mereu mi-a băgat strâmbe şefa, m-am contaminat din păcate cu pseudobâlbâlurile ei), dar uite, îţi sugerez să te faci şi tu frilensăr, e mai rentabil azi.
- Şi cum credeţi doamnă că pot eu să îmi măsor talantul fără echipamentul de aici?
- Păi am vorbit deja la contabilitate, şi poţi să iei toate plăcile de sunet, mixerul, microfoanele cu tot cu cabluri şi stative, numai să te duci acasă.
- Doamnă, aici am legat prietenii inestimabile, nu e chiar aşa simplu.
- Mda, asta aşa e. Dar vei putea vorbi pe skype cu gagicile, după program bineînţeles. În plus, eşti obligat să predai la timp wav-urile curăţate de urlete şi crizele pacienţilor, ca şi până acum.

Asta era. Am aflat după câteva zile că aveau un fonochirurg nou pe felie. Vroiau să scape de mine, care compusesem imnul pentru fetele de pe saloane, care îndurau tot greul. Aveau şi ele nevoie de o relaxare, aşa că le-am oferit un gospeluncal inspirat din realitatea proximă (crâşma gării). Pentru că nu veneau la ele numai băbătii nostalgice după eugenie, fredonând valsuri interbelice. Grosul pacienţilor era format din puştoaice sinucigaşe, cohorte de dubstepperi, kidăraşii ăştia pe legale, dependenţi de subwoofăre, şi care toţi făceau tare urât dacă nu-şi luau skrillexu' zilnic. Eu cică trebuia să le strecor armonia în suflet, printre cici-paua-paua-tuf-taf-urile ce le îngurgitau pe urechi. Greu task, şi aşa mai deunăzi mi-am băgat demisia. De aia l-au adus pe ăla nou. Se ştia la platane, cosea undele direct din soft cu ochii pe bulanele dragelor mele asistente, nu manual, bibilisticologic, ca mine. Am înţeles că am ajuns exponabil, vorba lu' Simion. Pop Simion.

Aşa că stau s-ascult cum curge ţeava, râul, ramm-ul, şi aşa mai departe.


sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Anilorac (2)

Din cauză că nu am ce spune uneori, din plictisul acesta, absolut nejustificabil deoarece aş avea ce face dar nu am chef, m-am apucat de ieri să reduc înţelesurile limbii mele vorbite ori la consoane, ori la vocale.

_m
_nc_rc_t
_stf_l
pr_m_
_ _r_
s_
_m_
st_rc
l_ch_d_l
d_ntr_
s_n_t_,
at_nc_
c_nd
v_rb_sc.

Sau pe tocmai pe dos, am putea să mai uităm din când în când de consoane:

- Iau eu oaia!
- Ua! Oaie-i aia?
- Ie, ea e oaia Uieia.
- Aieouăâ...










miercuri, 31 octombrie 2012

Ping!

M-am întâlnit zilele astea pe stradă cu Beku Leru', care după prima cinzeacă matinală mi-a explicitat bineînţeles teoria inventării becului. Ideea ar fi că ideea lu' Edison nu merită laurii, atribuirea ce i s-a făcut ulterior biznizmanului e un mare abuz, faţă de adevăraţii oameni de ştiinţă, obscurii inventatori ai arcului electric; istoria becului ascunde deci intrigi extrem de interesante, oare ce va urma?...oh becule de ce stai aprins, doamne ajută-ne să ne luminăm şi cu altceva nu doar cu votkă, de becurile astea economice ne-am săturat deja, care-i sensul luminii fără întunerec, etc. Filosofii de speluncă sordidă, vorba unui prieten vechi.
După o sutăcinzeacă, Beku Leru' s-a pus pe cântat, că doar în crâşma gării era ca la el acasă. Am simţit că e timpul să mă retrag, dar beţivelu' s-a agăţat de mâneca mea:

- Ui acia un cadou pentru tine! Iniţial era pentru onomastica lu' nevastă-mea, da' momentan am ceva meciuri cu ea, şi m-aş bucura să îl ofer cuiva. Dacă te-am întâlnit, e al tău. Numa' ui.

Şi scoate din buzunarul din dreptul sufletului un breloc cu luminiţe.
L-am luat timid şi uimit. Nu eram sigur ce statut am în capu' Beku Leru'lui, eram vexat de-a binelea. Restul navetiştilor se cam mirau şi ei. ne holbam cu toţii la curcubeul spontan de pe tavan.

- Încă un rând de întunerec pentru toată lumea, s-a ocoşit subit, dar deloc surprinzător pentru toată lumea din crâşmă, Beku Leru'.
- Eu trebuie să mă întâlnesc cu un prieten, e un pădurar deprimat şi foarte punctual, nu-l pot lăsa să mă aştepte în frig. Mersi de invitaţie, trebuie să plec acum.

Şi am ieşit afară resemnat. E o preafrumoasă vreme, nu am timp de pierdut.





marți, 23 octombrie 2012

Spân Zurător

Pe tren azi-noapte în vis m-au întrebat doi copii dacă ştiu să mă joc. Am enumerat absent ce jocuri îmi mai aminteam: spânzurătoare, schenkel, pac-pac...
Am convenit să ne jucăm de-a watti-ascunselea, după care copiii au dispărut ştrengăreşte în tufe. Provocat astfel, am pus capul la perete, am numărat, şi când să pornesc să-i caut, mă aflam gol subit pe o scenă goală, plină-ochi cu ochi jur-împrejur. Din întunericul viu am auzit câteva râsete şi remarci şoptite, râsete la adresa mea. Nu îmi era chiar frică, dar nu prea ştiam ce să fac cu mâinile şi picioarele, mă încurcau, aşa că m-am gândit să mă trezesc.

M-am bucurat să mă trezesc şi să văd că încă eram în vizită solitară în Brazilia, cazat la un hostel în centrul oraşului. În cameră aveam scorpioni, inofensivi după spusele recepţionerei. Dar când am zărit un miriapod de-o schioapă lenevind printre aşternuturi, am clacat.
Am ţâşnit, în pijama, direct la cafeneaua din colţ, unde am zărit o faţă nurlie:
- Aşa se umblă prin centrul oraşului, dom'le?
- Mă scuzaţi, cafea aveţi? Era o tânără chelneriţă aparent foarte liniştită.
- Încă nu am deschis, dar luaţi loc, vă aduc imediat. Cu lapte?
- Şi banane.
- Poftim?
- Mă scuzaţi, mă gândeam la altceva.
- Vă rog să ieşiţi. Imediat, altfel chem gardienii.
- Domnişoară, e o neînţelegere. Gândeam cu voce tare, nu v-am jignit cu nimic.
- Afară!
- Văd că tinerii din ziua de azi dacă au ceva de spus, se reped să dea afară tot, nu mai au timp să rumege vorbe care nu le convin. Trebuie să ghicesc ce se aşteaptă de la mine? Vă previn că şi eu ştiu să mă cert fără motiv şi fără stress.
- Domnule, dumneata eşti nebun?


Am ieşit şi din visul ăsta.
M-o fi înţepat un păianjen în palmă azi-noapte? Sau poate un scorpionaş, ceva veninos acolo?
Acum mă scarpin de zor, mă gândesc că sunt în realitate, dar nu mă pot gândi la nimic.
P_n_t.





 

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Voi veţi zâmbi prea târziu

Am descoperit încă un clip românesc minunat.



După paraziticele În focuri, care rămâne clipul revoluţionar al acelei vremi, mi-a atras atenţia şuiul Cu zâmbetul pe buze.
Piesa sună oarecum atipic pentru Miki & Co. Am auzit-o live în Boiler la Cluj, fiind prezentată ca o piesă nouă. M-a confuzat puţin atunci, bănuind instant aroma Weezer (ceva sunet a la Buddy Holly). Când am văzut în clip ce dume lejere dau băieţii (tobarul Dobrică e în superformă) şi mai ales cât de bine surprinsă e realitatea (în restaurantul minunat, cu atmosfera aparent nasoală, oamenii aplaudă la sfârşit, deci muzica funcţionează, pentru că fanii nu sunt hipsteri).
Deci tot aparatul de management muzical e scurtcircuitat. Patronul restaurantului e diy, are încredere că trupa asta îl va scoate din strâmtoare.
Apreciez că nu s-a ajuns la atmosfera grotescă Death in Vegas (şi în Dirge, bătrânii dansează).
Autoironia rămâne un dar preţios printre artiştii români, care se tem tare de tot să îşi chestioneze statutul oricum firav. Show-biz-ul românesc nu înghite fente, e protejat dinăuntru de obedienţă şi semi-valori. Odată intrat în horă, nu poţi fi atât de "iresponsabil" încât să îţi rişti pita şi renumele. Cine îşi asumă voluntar riscul să devină un nimeni printre Bănică, Smiley, etc.? Principii de genul că un artist face ceea ce libertatea sa îi arată, sunt copilării printre boşii muzicii româneşti.
Curajul Şuilor (era Junkyard, da!) merită menţionat, chiar dacă tardiv şi aproape inutil (uităm mult azi).


luni, 15 octombrie 2012

Delir cu Dürer de cap

În acest weekend am atacat aproximativ o ladă de bere şi nişte probleme matematice mai vechi, citind mahmurel pe wiki. Amintiri de vineri din DaVinci, apoi Dürer.
Stare de aia de sfârşit de almanah, rubrica ştiaţi că:

un număr se poate ridica şi la triunghi, nu doar la pătrat?
(triunghiul fiind dreptunghic isoscel totuşi)

1 ridicat la triunghi e 1.
2 ------//--------- e 3.
3 ------//--------- e 6.
etc. Formula e simplă şi din punct de vedere vizual, nu o mai scrijelesc aici, rămâne temă pentru curioşi.

Aşa mi-am amintit de primele mele eforturi de pe vremea facultăţii. Visvedeam teorema lu' Pitagora nu generalizată, ci muzicalizată. Credeam că doar mie mi-a venit a muzicaliza formule matematice. Apoi am aflat, odată cu internetul, că s-a făcut demult asta. Am început să caut softuri, ca să duc mai departe limitele cunoaşterii, să aduc de acolo ceva nou. Am dat de mlaştina numerelor suprarealiste, de teoria numerelor foarte mari, şi de alte teorii şi sisteme logice.
De pildă, Secţiunea de Aur. Nu doar că se vede frumos şi arată bine, dar sună armonios şi poate că miroase la fel de bine. Nu trebuie nici măcar să o cunoşti în reprezentarea ei matematică pentru ca să o foloseşti. E o reacţie instinctivă a naturii, deci a multor creatori. Un fel de feromon al structurilor universului uman.
Apoi am ajuns printre fractali, rătăcitor pe limburile pământului: frumosul matematic nu se poate justifica matematic, prin el însuşi, are nevoie de un ceva nematematic pe care să se bazeze, o convenţie umană.
Din structură în structură, ca Rahan cu Tarzan pe aceeaşi liană, aşa am ajuns la analiza situaţiilor de viaţă.
Ce formă are limba mea? Dar franceza? Dar esperanto?
Unele limbi sunt vii, altele mor odată cu cei care le vorbesc singuri. Unele sunt grele, uneori mov, alteori străine.




Sensurile structurilor lingvistice depăşesc orizonturile matematice, la fel cum simbolul depăşeşte structura, pe care o înglo(db)ează.

De exemplu, dacă spun expresia A = "pai cu pai se face grai"
Cu siguranţă se poate ghici zicala cu care din punct de vedere fonetic-structural ne învecinăm.
Dar pentru un computer, este - încă - destul de greu să genereze, să traducă, să echivaleze, să înţeleagă sensul de ansamblu al cuvintelor, nu doar pe fiecare separat. Structura ritmică sonoră e aproape identică, cantitativ avem acelaşi număr de litere, dar sensul nu e apropiat.
Sensul? Cum s-ar putea găsi oare o regulă de înţelegere, de explicitare a sensului unei asemenea învecinări? Nu cred că este doar o relaţie de asemănare, ca în cazul aluziei.
Studiind absurdul în formele sale actuale, un indiciu ar fi următorul. 
Fiecare om înţelege ce poate, în cazul unor expresii aşa-zis absurde.
Luată în ansamblu, expresia A nu ne spune nimic coerent.
Nu putem lega noţiunea de pai de cea de grai, pentru că omul nu se hrăneşte cu paie, şi animalele nu grăiesc.
Mă gândesc în paralel la alte expresii: 
- "umblă porcul cu paiul în gură". Meteorologicamente, cică atunci se schimbă vremea.
- "stă ca porcul cu mărul în gură" Adică eşti puţin fript.

Dintr-odată parcă înţeleg!
Dacă porcii se întâlnesc din întâmplare şi fiecare are un pai în gură, atunci sunt şanse să se deschidă o lungă conversaţie despre vreme. O scrofeală în toată regula. Ăsta poate fi un sens, îl simt!


Se poate să înţelegem expresia A şi altfel.
Pentru o viespe căzută în sticla mea de vin (mda, roşu-dulce), să-i întind un pai ar fi binevenit. Dacă sticla e pe terminate, trebuie să înnădesc două paie, şi să mă concentrez puţin ca să o pot salva. Probabil graiul ei se va dezlănţui într-un bâzâit insistent de mulţumire, sau mă va vâna cu acul erect.

vespa agonopterix...in vino veritas!


Trebuie să recunosc. Zicala de la care am pornit acest excurs linguristic, deşi o înţeleg, nu o pot explica:
B= "dar din dar se face rai".
Adică, dacă noi toţi dăruim, vom trăi fericiţi, ca în rai?
Dar, de ce "din"?
Logic, asta înseamnă că să dăruieşti din ce ai primit în dar.
Circuitul cadourilor de nuntă poate confirma asta practic, cu toată rotaţia de mixere, tigăi, vaze, tacâmuri, perne. Neamurile îşi dau deci dar din dar (uite 5 d-uri)
Însă cred că esenţa lui "din" e alta. Sensul gramatical corect este identic lui "cu". Dar se zice "dar din dar".
Nu se cheamă aliteraţie, ci protopolifonie cvasi-inefabilă de origine populară:
d(a)r d(in) d(ar) (se face) r(ai)
Aş justifica deci "din"-ul ca un factor prezent din raţiuni de muzicalitate fonematică.
Acum, dacă suprapun semantic cele două expresii A+B,
voi încerca să generez un nou sens, tot mai valabil în acest început de malromileniu:
C= "de primeşti în dar un pai, urci în rai fără de grai"


sâmbătă, 13 octombrie 2012

Anilorac (1)






după 2 beri 
am plecat
din casă zicând
nici 1-0 nu e rău

grozav de gol
eventual
uite marele hău
istoric-fantasforic-demibosforic

am fost de cupru
acetat odată
pseudă 
platformă
plecăciuni

încetaţi
ce nu
înţelegeţi

înţelegeţi
doar 
suntem fraţu'
drai nepătaţu'...

 
Fată 
Porumbă
ţe plândze
nu vezi
ţe lăiaţă
hiu?