Undecafoiul însuşi

După câteva săptămâni de muţenie atent planificată Zmeoiu' descoperi Undecafoiul Filosofal al Vieţii. Era ascuns sub câteva lacrimi de tisă străvezie de vis târziu, pe una din cele mai inaccesibile culmi ale Disperării Vacilor. Undecafoiul acesta prea râvnit de multe veacuri avea şase inimi ce băteau în ritmul universal de 12 şi încă 5 inimioare de se încontrau ca elicea aia mică de la elicopteru' kundalini. Echilibrul enteogenic manifestat prin culoare în ritm ternar: în afara primei inimi, în pragul celei de-a doua, înăuntrul celei de-a treia. Toţi oamenii au trei inimi femeieşti, trei bărbăteşti şi încă şase inimioare la libera lor alegere. În cazul Zmeoiului, s-ar putea vorbi despe lipsa unei inimi, dar această lipsă este doar aparentă. Una dintre inimioare îşi bate tot argintul viu şi toată energia Sursei înspre inimile voastre ca să nu uitaţi că suntem una cu pământul şi stelele. Sufletul Zmeoiului s-a pus de bunăvoie la cele mai grele încercări. Tot felul de petreceri eliberatoare l-au azvârlit în vârtejul societăţii oamenilor, din care s-a ales din fericire numai cu câteva vânătăi şi cucuie misterioase. Prietenii săi pierduţi după luptele sale cu pălinca aşteptau tăcuţi o îndreptare a vremii. Pentru ca puterile Undecafoiului să devină vizibile, a fost absolut necesar ca Zmeoiu' să treacă prin câteva probe de apă de foc, atât în aer cât şi pe pământ.

Partea întunecată a oricărui lucru luminos. Întreptarea ochilor peşterii tale înspre razele Soarelui. Saturn în Săgetător, adică mintea omenirii ţinteşte acum Timpul cu Săgeata de foc. Timpul ni se scurge tot mai rapid printre degetele de la picioare. Cine îşi gâdilă orgoliul îşi pierde timpul. E frumos aici pe plajă iarna. Durerea de a fi unul cu tine însuţi. Plăcerea de a te păcăli, de a fi dual. Unitatea Sinelui fiind o muncă perpetuă, unii au muncit, muncesc şi vor munci degeaba mereu. Damnaţii prin damnarea lor vor arăta întotdeauna binecuvântaţilor de ce au fost binecuvântaţi. De aceea leneşii arareori câştigă simpatia celorlalţi. Trebuie să munceşti cu tine însuţi dacă vrei să trăieşti. Semnificaţiile Undecafoiului au fiecare câte o parte sublimă şi una blestemată, foarte greu de deosebit în relativismul actual. Modurile sale de utilizare au fost contradictorii de-a lungul istoriei. Unii înţelepţi au considerat că Undecafoiul este doar un accesoriu în comparaţie cu Piatra Lor (care şi până astăzi este cam de negăsit). Alţii spuneau că Undecafoiul este doar o făcătură a vrăjitoarelor, ca reacţie la infidelitatea bărbaţilor din toate timpurile. Unii l-au folosit exclusiv în scopuri creative, dar fie au fost arşi pe rug, fie sunt amintiţi ca marii oameni ai istoriei. Cei mai mulţi îl privesc îndelung şi atât. Oricum, puterile Undecafoiului sunt şi astăzi controversate.

După ce existenţa Undecafoiului a prins încet dar sigur un contur embrional în mintea Zmeoiului, această viziune urma să fie adusă la viaţă şi manifestată prin purgarea sufletului cu muzică şi dans.
Legământul tăcerii nu l-a putut opri pe Zmeoi să-i facă semn din ochi Frânghierului-Fluierar să-şi aprindă laptopul ca să aleagă împreună culorile inimilor ce aşteaptă să renască în ritmul muzicii sferelor. Frânghierul-Fluierar i-a oferit Zmeoiului obişnuita cacauă mistică a fiecărei dimineţi, apoi s-au pus pe treabă şi existenţa Undecafoiului a fost adusă la îndeplinire prin fixare mercuriană, transmuţenie şi zâmbete pe sub sprâncene. Magia la care au asistat când Undecafoiul şi-a înfoiat prima inimă este inefabilă desigur; apoi celelalte inimi au prins şi ele viaţă, urmând o lege a ritmului undecimal-universal care nu mai are un corespondent printre legile simetrice ale culturii occidentale.

Când travaliul şi moşirea au fost terminate, Undecafoiul i-a şoptit Zmeoiului că trebuie neapărat să îl poarte deseară la petrecerea de la ZUG. I-a promis că femeile care se vor afla în preajma lor, vor fi cucerite iremediabil. Atunci s-a petrecut un lucru cu totul neaşteptat. Zmeoiu' a adulmecat instant treaba fishy ce se punea la cale. Undecafoiul încerca să îl ducă cu preşul peste pragul minim admisibil. Era ca şi cum toate scenariile supramundane şi jocurile de cucerire îi vor fi furate. Adio ingenuitate a Lunii, adio privire venusiană de căprioară lăsată pe muşchii netezi, adio gând curat de nerostit! Zmeoiu' nu avea nevoie ca altcineva să îi joace jocurile, astfel că primul său impuls la şoapta ispititoare a Undecafoiului a fost să îl taie la câini. Dar planta fermecată cu şase-petale-minus-una i-a intuit lupta interioară şi a preschimbat rapid peisajul. Ca acum Zmeoiu' se afla în interiorul unui cerc de fetişcane care horeau în jurul lui. Şi doar una era mândră în stele toate cele.

 

De undeva de departe abia se mai auzea chemarea Frânghierului-Fluierar, a cărui veghe avea menirea de a nu lăsa să păţească fecioarele în dansul lor oareşce zmeiască atingere la gingăşie. Surprinzător de inofensiv, Zmeoiu' se aşeză în mijlocul cercului şi se gândi plăcut împăcat că a atins acel inevitabil punct al liniştirii definitive. Adormi adânc foarte curând şi în vis desluşi adevăratele feţe care horeau în jurul lui. Era vorba despe o grămadă de entităţi care deobicei se amuzau teribil pe seama vieţilor tuturor, dar care acum îl priveau cu profund interes pe cel aparent adormit. O muzică neomenească se insinua peste trilurile diafane ale fluierarului. De la periferia auzului său oniric, Zmeoiu' simţi cum se apropie un vuiet şi o larmă fără seamăn. Cercul începu să trepideze asurzitor iar entităţile să hohotească tot mai înfiorător.

Tot balamucul cosmogonic a atins apogeul în clipa de graţie în care cutia toracică a Zmeoiului explodă iar cele 11 inimi ale sale se înălţară maiestuos într-o împletire plină de lumină turcoaz. Cu cât i se ridicau inimile, Zmeoiul râdea mai tare. Entităţile mugeau acolo jos unde rămăseseră cu buza umflată şi cu ochii înspre prada pe care nu au reuşit să o înhaţe. Frânghierul-Fluierar reuşi să îl trezească pe Zmeoi, zgâlţâindu-l şi chemându-l înapoi. Dacă ar fi visat visul până la capăt, Zmeoiu' nu ar mai fi apucat să scrie nimic acia. Fericirea din nirvana o fi ca orgasmul, care cu cât mai mult timp e amânat cu atât e mai intens? Zmeoiu' lăsă jos gândurile, se uită sus în jur şi văzu razele Soarelui pe fereastră. Dacă realitatea e o cameră de bloc, viaţa e pădurea ce se vede pe fereastră. Din când în când trebuie să ne obişnuim cu faptul că inimile vor să evadeze cu orice preţ şi dacă nu reuşesc asta atunci se răzbună şi ne abat într-un haos foarte riscant. De aici sus-pomenita damnare. Ordinea firească a oricărei fiinţe cere multă răbdare pentru a fi cucerită, dar mult mai multă răbdare pentru a fi menţinută.
Plin de recunoştinţă pentru fiece clipă pe care o trăieşte, Zmeoiu' se apucă de scris. Deoarece gândurile cele bune izvorăsc din inimi curate, a hotărât să-şi pună în piept Undecafoiul iubirii şi în această noapte să celebreze pe deplin viaţa, încă o dată prin muzică şi dans, alături de toate inimile şi inimioarele ce vor păşi pe tărâmul muzicii vii şi vor bate voioase în Cercul Întreg.

      







  

Întoarcerea regelui - filmul unei săptămâni apoteotice

Zmeoiu' revenise din abisuri plin de răni. Deşi incursiunile sale s-au rărit, rănile s-au înmulţit. Ultimul salt l-a făcut de pe cel mai înalt bulgăre de pământ. A plonjat fluierând o temă în Fa minor în primele 17 neanturi, apoi la cele tot mai jos-încinse a dezlănţuit în fortissimo Orchestra Mentală (OM) cu o indicaţie surprinzătoare:
- Toate instrumentele, intrarea e la liber!

S-au improvizat astfel noi principii divin-infernale, mai ceva ca armata de morţi a lui Aragorn. Zmeoiu' jmekeroiu', contemplându-şi căderea accelerat-continuă, a reuşit să-şi demonteze la timp frica ce încerca să i se instaleze în mental (cedracuexistă?). După o scurtă luptă de 3 eternităţi, au răsărit deodată dubla întrebare şi lumina zilei. Zmeoiu' cugeta în pat la direcţia mundană şi la rostul întunericului pentru odihna somnului şi îşi rumega impasibil jumătatea de concluzie.
- Îngerii au păianjeni pe la colţul ochiului şi păianjenii au îngeri în suflet. Care îngeri la rândul lor au păianjeni pe la colţul ochilor, care păianjeni au şi ei la rândul lor îngeri în suflet, suflet care are uneori sentimente nelalocul lor sau afară din rând, cum s-ar putea spune să te simţi neorînduit sufleteşte. Noua rânduială a inimii love şi iată era Vărsătorului. Ho ho h2o.
Zmeoiu' trase în gând draperia şi se lungi din alfa până în omega.

Andrologos

Nu am scăpat prea ieftin după weekendul acesta în care sfântul Andrei s-a jucat de-a coincidenţele semnificative cu mine. Pe lângă jamming şi platouaşe mistice, m-am ales cu un misterios genunchi drept lovit şi un umăr stâng înţepenit. Nu mai sunt atât de sigur dacă mă tem sau nu de sfârşitul meu fizic, dar cred că durerile deocamdată au menirea de a îmi reaminti să exist mai blând. 

Omamuzé & Oblanamé

Zmeoiu a făcut în ultimul timp câteva incursiuni în Teatrul Imaginar, unde spectatorii nu asistă la drama de pe scenă ci se confruntă cu scenariile din propria lor imaginaţie. Înţelegerea nemaifiind necesară pentru acest simplu act, Zmeoiu' s-a simţit ca acasă în mijlocul grămezii de instrumente.

Una dintre poveştile posibile ale Teatrului Imaginar ar fi drumul lui Omamuzé către adevărul sinelui.

Leul Omamuzé porneşte o aventură plină de sens şi semnificaţie personală, situaţie în care bineînţeles că miza este maximă. Ori ori.

Fiind inevitabil înţeles greşit de către cei care nu pot renunţa la nevoia lor de înţelegere, Omamuzé va rătăci abătut prin lume până când o va întâlni pe Oblanamé. Fiind un leu tot mai puternic, Omamuzé o va zgâria la început tandru pe leoaica sa dragă, apoi mai puţin tandru, pentru că nu degeaba ne ascuţim mai bine ghearele în blana şi sufletul altei fiare (chestia cu pila de unghii e doar o fiţă a oamenilor).

Din iubirea sa fără margini vor erupe câteva gesturi violente, peste care Oblanamé nu va putea trece nici cu vederea, nici cu obrazul. 

Aşadar, Omamuzé va trebui să fie judecat de către o instanţă universală, supraumană şi omnianimală.

Ophiucus, cunoscut în plan simbolic ca şi U̴ , s-a oferit să cântărească cu atenţie dar nu singur gravitatea faptelor izvorâte din iubirea lui Omamuzé pentru Oblanamé. Având în vedere că în plan sideral pe 29 noiembrie Soarele intră în semnul lui purtătorului de şarpe Ophiucus, în cvorumul cosmic s-a decis destul de rapid ca Omamuzé să fie pedepsit prin azvârlirea celor 7 planete tradiţionale înspre coama sa trufaşă.

   

Mintaka

Din vechime, ne-au rămas de la savanţii arabi o mulţime de nume de stele, care mai de care mai plăcute auzului: Aldebaran, Zuben Elgenubi, etc.

Ciulind eu mai bine urechile în toiul acestei nopţi de duminică, am distins din tot corul ceresc glasul unei stele anume, din constelaţia lu' Orion.

Mai precis, Mintaka şade prinsă la centura vânătorului Orion. Mi-a şoptit ea numai mie cum e cu căderile de zi cu zi şi cum ar fi cu zborul de pe urmă, dar nu am chef de înţelepciune acum.

Ascultând-o eu mult şi bine, am zis iaca să-i aduc repejor o ofrandă steluţei minunate, care cică străluce la greu ultraviolete de 90.000 de ori mai tari ca Soarele nostru. Păi numai de 3 ori de ar lumina soarele mai tare, că ne-am rumeni încet-încet, chiar şi pe iarna asta ce se anunţă friguroasă! 

Dacă tot mă sâcâie de câteva zile Saturn, Portishead şi faptul că n-am lemne, am zis totuşi să nu stau degeaba sub cer.

Plonjânt fluierâns

În ultimele zile dinaintea Duminicii, am observat că se petrec câteva lucruri foarte curioase dar le-am dat ignore că aveam de furcă în acelaşi timp cu unele lucruşoare mai ciudate. Dar în paralel cu evenimentele din viaţa mea, am remarcat schimbări serioase şi rapide în mentalitatea tuturor românilor, dom'le! 

De acum se vor linişti apele, se vor eficientiza rotiţele la ceasuri; apucăturile nesănătoase vor cădea în desuetitudine, iar traiul cotidian în general al românilor se va îmbunătăţi, asta e clar. "Las' că-i bine şi mai rău" va deveni un fel de dovadă a nesimţirii civice. Pluteşte în aerul Nemărginirii o euforie de care nu pot decât să mă bucur laolaltă cu oamenii mei. 

Cât despre restul din viitor, rămâne de văzut, ca deobicei.

Curiozitatea mea cu privire la atmosfera electorală din weekend a fost satisfăcută prematur vineri seara, când un amic mi-a divulgat involuntar semnul învingătorului. Pentru că, de când lumea şi pământul, o confruntare fi-va fiind câştigată doar de cel care-şi ştie cânta deja propria victorie. 

Să trec acum la cele petrecute în planuri mai subtile.

M-am trezit că mă aflu în sinea mea sâmbătă noaptea într-o stare extrem de volatilă în preajma unui foc deloc întâmplător înconjurat de tobe, fluiere şi pălinkă. 

Singurul lucru de care am fost capabil a fost să plonjez din nou (atât de previzibil) în propriul abis.

Prin definiţie, abisul sufletesc este acea stare în care te scufunzi şi în fiecare clipă simţi cum cazi, la nesfârşit. A-bysum, fără fund. De ce nu sunt capabil să mă abţin să mă arunc în gaura mea neagră? Pentru că pentru mine cel mai frustrant a fost să ştiu că nu îmi pot atinge capătul propriei surse de distrugere voluntară. Alcoolul, ca agent spirtual psihopomp, m-a însoţit adesea în plonjeurile cele mai spectaculoase.

Pe drum în jos, acolo înăuntru, am dat destul de devreme de proprii mei daimoni. Ăştia primii sunt cei care ies uneori la suprafaţă (vezi şi sensul expresiei, "ce draci am!"). 

Dar nu m-am speriat, pe ăştia primii îi salut deja din mers. Din cădere, mai precis. Tot mai jos şi mai jos, am continuat să cad la nesfârşit. Vă mărturisesc că de la un timp de căzut, devine chiar com(n?)fortabilă ideea că nu ai cum să dai de capătul iadului, că de fapt numai durerile noastre de pe drum contează. 

Am dat de un fel de păianjen care vroia să cuprindă în plasa lui toate sufletele pământului, să imobilizeze orice inimă care mişcă. Nu i-am dat atenţie, ştiu pe de rost tablele lu' Saturn, ete na, toţi murim. Am continuat să beau şi să cad. După ce mi s-a pornit panarama existenţială special destinată pentru toţi cei adunaţi în jurul focului, a cărui vatră vie este întotdeauna punctul meu vital de sprijin, am zărit pentru câteva clipe adevărurile, alea grele, care nu au formă de baubau, şi care aşteaptă acolo să le vezi şi să rămâi trăznit locului pe veci. 

Văd aşadar că se îngroaşă treaba, că ar fi şanse să rămân ţicnit, să nu mai pot urca printre oameni. Am râs pe deasupra acestui gând al meu, pe care apoi l-am şi scos la suprafaţă. L-am oferit în mod naiv prietenilor mei, ca un copil ce aduce în palmele goale meduze otrăvitoare lu' tată-so. Au râs indiferenţi, aşa că o să continuăm incursiunea.

După ce mi-am dat seama că ar fi exclusiv alegerea mea să nu mai ies niciodată din coşmarul meu infinit şi că printr-un simplu zâmbet se poate dizolva orice gând negru (cum ar fi în cazul meu plăcerea patimaşă a autodistrugerii, de exemplu), am continuat să cad, ca să ajung la level-ul ăla unde am lăsat data trecută jocul neterminat.

Aici am dat de Ea. 

Totul e iluzie....Totul e iluzie.

Instant am simţit cum îmi pierd puterile. Mă refer la puterile alea luminoase, ca sumă a tot ce am ştiut eu până acum că ar fi Bunuţu', Frumosu' şi Adevăru'. 

Totul e iluzie, toooo....tuuu....uuul, îngâna ea perfid, strecurându-mi cu un cântecel finuţ tocmai ăl gând al morţii mele. Nu există nimic, îmi spunea privirea ei jucăuşă.

Ca răspuns fiziologic, acolo sus, la 7 eternităţi deasupra mea, pe gaura infimă unde mă vârâsem, răzbăteau nişte sunete înfiorătoare. Deloc surprinzător, am observat cu calm cum gâtul meu răgea din toate puterile; îmi ţâşneau flăcări turcoaz pe nări, miros de sulf prin urechi şi un bas continuu la interval de Do-Fa# pe cur. Aparent nejustificat în contextul ăsta infernal, ţineam liniştit ochii închişi, fiind conştient că asta e singura mea salvare. Dacă eu cel de sus aş fi deschis atunci ochii fizici, ochii cei singuri rămaşi întregi în trupul pe cale să se disperseze, s-ar fi rupt frânghia şi nu cred că mai postam eu nimic pe aici. Plus că privirea mea (a mea?) ar fi devastat totul. Ar fi făcut realitatea implozie, ce mai, cu tot cu ceaun şi voia-bună a tovarăşilor mei de drum.

Fără să mai dau atenţie la ce i se întâmplă corpului meu acolo sus, am decis să o privesc direct în ochi pe Ea.

Era ultima şansă, oricât beam tot nu mai cădeam, eram condamnat să o ascult cum cântă că totul e iluzie. Chestia asta a devenit imaginea palpabilă a infernului pentru mine. Se ştie că repetiţia indefinită e sau infern sau paradis (vezi cât de evident este rolul mantrelor).

Am stat şi am privit-o în ochi, dar săbiile de care era înconjurată m-au convins rapid să-mi las jos privirea. Într-o clipă s-a lipit de mine, goală şi caldă. Cântecul i s-a transformat treptat în şoapte. Acel soi de şoapte care provoacă orgasme auditive. Phuu ce m-a nimerit scorpia! Îmi ştia punctele slabe. Nu mă puteam opri să nu o ascult, să nu îi pun mâna pe sâni, să nu....să nu. Măcar mor în glorie, mi-am zis. Întotdeauna am fost mai senzualist, acum a venit vremea să plătesc. Între timp eu mângâiam avid, tot felul de chestii, mai mult sau mai puţin vii. Aş fi fost chiar tare să o întreb de zodii, sau de profilul ei de fb. Dar frica creştea, nu mai eram aşa sigur dacă zâmbetul îmi e deajuns să o opresc. Sexoasa de Ea se transformase în ceva iapă parcă, eu pipăiam mai departe, tot mai fără chef. Să fii senzual fără niciun chef e altă imagine posibilă a infernului pentru mine. Plin în jurul mâinilor mele de tălpi în loc de palme, de organe, de păr ud, mădulare. Imagine standard, de origine medievală, a damnării. Gata, mor.   

Când deodată....

Când deodată, ce să vedeţi domnuţii mei, am zărit cum acolo sus flacăra focului a început să pălească. Pentru încă 3 eternităţi, am rămas suspendat într-un întunerec, cel mai imobil întunerec posibil de imaginat. Nu mai existam. Corpul meu din realitatea de sus a şi fost călărit şi pus pe izopren la somn. Au venit visele să aprindă lumina în întunerecul de jos. Am văzut un copil singur pe terenul de fotbal, cum se încalţă foarte sigur pe el cu adidaşii cu crampoane, se leagă la şireturi şi apoi dă un gol la vinclu de toată frumuseţea. Apoi în jurul lui s-au zbătut câteva aripi luminoase, în semn aplaudativ. Ghemuită în braţele mele ca o felină, Ea mi-a strecurat o amintire esenţială: tu visezi visul ăsta, nu uita că în copilărie la obligatea erai capabil să ţinteşti oricând bara de sus, exasperându-i pe toţi în curtea şcolii. 

- De ce vrei să cazi, când menirea ta este să urci?

Când să-i dau răspunsul meu gata pregătit, de pe vremea când am terminat cu filosofia, urechile mi-au ţiuit scurt şi subit nu mai auzeam absolut nimic. Să fiu surd fiind o altă imagine a infernului pentru mine, am încercat să ascult cât de atent am putut. Buzele ei mă întrebau acelaşi lucru, şi am prins-o de mâna dreaptă cu mâna mea stângă, să o fac să tacă. Poate impulsul ăsta m-a costat toată aventura ce a urmat. Visele nu mai erau ale mele, eram surd şi absolut singur în întunerec. Am încercat să prind ceva cu mâinile, dar totul s-a transformat încet încet în jur. Ea s-a retras ca nisipul printre degetele mele şi am început să cad din nou, cu o viteză ce îmi făcea inima să pompeze demenţial. Cam cu 314 bătăi pe minut. 

Sus am avut o tentativă să mă mişc de pe izopren ca să vărs, dar m-am resemnat repede. Aici jos, începuseră să-mi bată în creieri toate ciocanele iadului, îmi ieşea sânge verzui din urechi. Nici nu am apucat să regret surzenia mea dinainte, că în jurul meu s-au îngrămădit deodată cele mai demente party-uri posibile. Aici singura lege fiind să-ţi pierzi sinele şi să fii spart fără limită, exact aşa am devenit şi eu într-o clipă. Mă feream de elicea unui vapor când mi-a intrat din întâmplare cuţitul unuia care dansa direct prin jugulară, ceea ce mi s-a părut tare de râs. Gâlgâind, am continuat să cad fără gânduri. Conştiinţa mi se stinsese odată cu focul de sus, unde domnea liniştea nopţii. Deh, ca la cabană la Băişoara. 

Cu ultimele zvâcniri, am reuşit să gândesc că eu gândesc. Sunt o trestie, Rene. Dar Conştiinţa se pregătea să îmi dea lovitura finală. 

- Aici se va termina, îmi spuse. Nu te mai târâi prin viaţă, ştim amândoi tot ce ai greşit, unde şi când.

Am auzit vocea unui copil care îl ruga pe alt copil să îl nască. Nu mai eram capabil să îi dau Conştiinţei răspunsul final. M-am resemnat. Din nou, nu am căzut destul, nu am atins limita propriului ego, de unde să pot călca pe el şi să pot începe cu adevărat să mă ridic şi să umblu liber. Mă ridicam înapoi la iluziile mele. O voce tot mai îndepărtată îmi cânta Next time, my dear Sebastian!

M-a trezit o altă Ea, umană şi polimorfă. Ea de fapt era acum prezentă parţial în toate fetele care mă priveau, ca pe un adevărat zmeu. Le eram recunoscător, dar nu poate fi deajuns. Realitatea e mai complicată, mai ales a doua zi după ce te duci cu pălinka în jos. Nu puteam înţelege nimic şi în starea aia nu pot întreba nimic. 

Nici dacă coloana mi-e fracturată pe bune, nici dacă toate vânătăile sunt adevărate. A trebuit să accept că mi-am pus tricoul pe foc, era lejer documentabil. Martorii misteriilor mele nocturne nu prea s-au consolat cu glumiţele de a doua zi, mai ales că îi trăgea aţa spre vot. 

Cel care a avut grijă de contactul meu permanent cu eu cel de jos dinăuntru a fost bunuţul meu prieten, Fluieraşul Frânghier-Şaman. Şi-a rupt blajin din ochii lui albaştri un Cerc pe deplin Întreg şi mi l-a oferit în cea mai usturătoare şi tăcută înţelegere. 

Deocamdată zmeoii nu sunt trecuţi pe listele electorale dar am certitudinea că am contribuit tocmai prin panarama mea la evitarea unei pontissime mascarade. 

Aşa am urcat Feleacul pe lângă bicicletă, zumzăind teme muzicale printre dinţi ca să evit invazia gândurilor. Ooo, tu Deal al Durerii ce drag îmi eşti! Am dormit vreo 40 de ore, cu 3 pauze scurte să gonesc graurii din mândreţea de vie târzie şi să mă asigur că totuşi exist.

Din somnul ăsta plin de cele mai edificatoare vise, m-am ridicat cu o forţă nouă, până aici şi acum. Asta sunt sigur şi nu mă mai mir că ţine aşa mult. Am făcut pace cu nevoia mea cea mai ascunsă, de a o simţi pe Gaia cea adevărată sub picioarele mele. Ar fi mai bine spus la picioarele mele. Nu ştiu la alţii cum e, dar pentru mine fundul iadului nu e decât o întâlnire cu Gaia cea adevărată. Întâlnirile mele cu Principiul Feminin aici pe Terra nu s-au încheiat, dar aleg să nu mai vreau să cuceresc nimic. Aleg să îmi cânt mie propriile victorii.

Totuşi, aş vrea să vă pot asigura, domnişoarele mele, că nu o voi mai lua razna din cauza frumuseţii voastre. Dar cum nu se poate şti când ni se termină serialul vieţii şi începem unul nou mai sus, vă aştept la o cafea, ici-colo, în Acum-ul meu cel mai riscant. Cu cea mai cruntă corectitudine la care mă pot ridica, admit că deocamdată nu mai pot promite nimic. Sunt doar un copil smeker care nu a început să chelească degeaba (citez din memorie o veveriţă). Nu mă pot opri din a mă răni din când în când cu zâmbetul vostru, dar vestea bună e că în paradoxul lor asumat, chiar şi pământenii pot pluti! 

   

Despre curiozitate

Rădăcina cuvântului curiozitate este latinescul cura, care înseamnă proces de vindecare. Aşadar curiozitatea poate fi înţeleasă ca şi vindecare prin cunoaştere. Atunci când simt nevoia de a cunoaşte anumite lucruri sunt în starea de a primi o vindecare. Deloc întâmplător, satisfacerea curiozităţii este însoţită de senzaţia de binefacere. Când curiozitatea mă împinge să caut răspunsuri la întrebări, atunci când le găsesc mă simt mulţumit, ca după o saună. Rădăcina grecească a curiozităţii este κριτος, judecata ca şi facultate a cunoaşterii. În sensul ei bun, curiozitatea este o cale de evoluţie şi un instinct de autoconservare. Nu doar oamenii sunt curioşi ci şi animalele, fapt care îmi justifică afirmaţia. Să cunoşti cât mai mult din lumea ce te înconjoară şi din Univers este o garanţie a evoluţiei speciei tale. Istoria confirmă acest lucru şi la nivel cultural. 

Banalităţile fiind spuse, să trecem la sensurile negative ale curiozităţii.

A-ţi băga nasul unde nu îţi fierbe oala, ca şi act eminamente uman, este primul aspect negativ al curiozităţii. Obiceiul ăsta poate să ajungă chiar şi un stil de viaţă.

   

Riscurile generate de curiozitatea care devine bolnăvicioasă sunt simbolizate de stereotipia cu pisica. Un animal foarte curios, pisica ştie să facă astfel încât să afle ce se ascunde acolo unde îşi îndreaptă privirea înţeleaptă. Uneori însă, din curiozitate în curiozitate, pisicile mai ajung drept în colţii dulăilor, fapt observabil chiar şi de pe banca enoriaşelor de pe sate.

În era virtuală, curiozitatea poate fi satisfăcută foarte facil. Google şi Wiki sunt la dispoziţia oricui este curios despre absolut orice subiect. Că satisfacţia oferită de informaţiile virtuale nu prezintă garanţiile solide ale mijloacelor tradiţionale de cunoaştere, este altceva. 

Curiozitatea este folosită în presă, pentru a face cititorii să citească. Dacă un titlu nu îmi stimulează curiozitatea, nu mă obosesc să îl mai citesc-accesez. Astfel s-a ajuns la stilul senzaţionalist artificial omniprezent în titlurile ştirilor etc. Tabloidizarea extremă este un simptom al mentalităţii societăţii actuale, al oboselii ei generalizate.

Revenind la funcţia ei benefică, curiozitatea este utilă celor care inventează, descoperă, aduc noul în viaţa celorlalţi. Experimentarea este alimentată din curiozitate. Unele descoperiri majore au fost făcute din pură curiozitate. Alte experimente au eşuat din prea multă curiozitate. 

Calea de mijloc în cazul curiozităţii presupune a şti când să ignori anumite aspecte şi când să ciuleşti urechile în bătaia vântului. 

Fără să fim curioşi, nu am putea evolua.

Aşadar, ca Zmeoi din Nemărginirea Sibiului, am şi eu o mare curiozitate. Va fi confruntare directă sau nu? Oraşele s-au inflamat prin proteste, acolo unde există minţi mai treze. Mai nimic despre asta în mass-media oilor. Distribuţia culorilor electoratului din primul tur de pe harta României este cea mai elocventă dovadă că două treimi din români s-au dus în somn la vot. 

Dar realitatea se schimbă de la zi la zi, acum pe ultima turnantă ar fi timpul pentru minuni.

Voi amâna satisfacerea curiozităţilor mele până lunea viitoare când totul va trece prin poll-uri. Cura spiritului pe care o urmez de câteva zile îmi interzice să ascult vuietele demagogice din presă şi să amestec ciorbele din oalele care fierb pe focurile altora.