Hopa, că nu e întuneric chiar de tot!
În inima Zmeoiului pâlpâie inutil şi enervant o lanternuţă rebelă, de la bricheta uitată de muză. Ea a ieşit azi dimineaţă, ezitând două veşnicii în prag, cu palma înfăşurată ca un nautilus pe clanţa uşii inimii mele atrofiată subit. S-a decis să plece, poate de tot, cică nu din cauza dorurilor ei neştiute, dar privind cu jind afară.
Zmeoiul cu durerea înţelegerii abandonate, Muza cu tristeţea gândului pe jumătate.
"Aşa nu vom putea fi pe îndeajuns" apoi a continuat indiferentă: "mă duc puţin la plimbare, că n-am aer din cauza ta. Mă iubeşti geşit".
Cu un reflex tardiv, am aruncat în urma ei remarca idioată: "...ai greşit! Se zice grreşit.".
Dar poate nu ştiu eu când ceva e geşit. Muza deobicei are dreptate, iar dacă nu are, pocneşte din deşte şi iese indignată în mijlocul străzii să se bată cu vecinii (preferă familia Spleena, pe care-i rupe în bucăţele şi îi lipeşte la loc cu migală de fiecare dată )
Pentru un timp, nu am de ales decât să stau singur în inima mea, chiar dacă acum e locuibilă doar pe sfert.
Înainte de plecarea ei, cămara ne era plină de provizii, ca să supravieţuim dacă ar începe vreo răzmeriţă pe-afară. Am verificat acum după ce a plecat ea, şi da, mi-au putrezit scumpii mei castraveţi ventriculari; lujerii speranţofili s-au ofilit, iar boarea de moare de ciudă, emana o duhoare pestilenţială.
A trebuit să arunc tot, şi să-mi iau nişte cipsuri.
Bine că nu mai e obligatorie hrănirea cu sentimente, altfel eram condamnat la cineştie ce noi aventuri eretice.
Va fi totul din nou cum îmi place mai mult: vorbe singure, pireu singur, radio singur cu o singură emisiune, tot ce mă înconjoară va fi singur. Unic chiar. Self-suficient. Ca o învârteală'n cercul propriu.
Cu privirea pironită în humă, care deodată stă să cadă de pe pereţi, am zărit o lacrimă. Am sorbit-o însetat şi din geşeală am răsturnat toată vesela. Ceapa mă-sii, da' amară-i.
În ficaţii revoltaţi ai lui Jack, Boaba de apă dansează imperturbabilă, în liniştea toxică. De fapt întregul metabolism al cosmosului se va împotmoli în nonsensul acesta, al primilor mei paşi de step. Păşesc cu atenţie paşii de step, pentru că sunt un tautolog sensibil, amuţit şi timid.
La aprozar I - Strehaia
- Bună dimineaţa domnişioară, a-şi dori două portocale roşi şii un gref albastru!
- Cine?...Eei, aşi! Nu aveţi voe decât una bucată din fiecare fruct de pe rafturi, conaşiu'. Ştiţi prea bine că dimineaţa stemele criza'n'temelor sunt la apogeu în veceu.
- Atunci daţi-mi cel mai mare pepene roşu şi o pară mereu verde.
- Vă avertizez însă că combinaţia asta e anti-diuretică.
- Că cum adică, că constipă?
- Exact domnule. Judecând în pripă atitudinea matale, eu recomand o stafidă pe smokină, zilnic. În pofida prostatei sale reputaţii, combinaţia asta va da roade negeşit.
- La ce roade vă referiţi?
- La roadele pământului. Vă rog stingeţi lumina când ieşiţi de aici. Mulţumesc, la revedere.
Cu laptopul pe genunchi şi coatele încă zdrelite de la semibeţia de aseară, aştept să vină lumină de undeva.
Mulţi vor să mă convingă că e rău să îţi placă să aştepţi. Decât să aştepte să le pice para pe mălai, toţi se grăbesc de îşi iau soarta în mâini, preferând să creadă că acţionează, măcar că asta e o reacţie previzibilă.
Contemplând proactivismul exagerat al epocii noastre, văd că multe din acţiunile noastre sunt de fapt fără sens, indicând sursele temerilor noastre de tot felul. Aşa-zisele adevărate activităţi s-au rătăcit demult de semnificaţiile lor aşa-zis iniţiale. Nici nu ne puteam aştepta la altceva, doar totul e firesc. Mica povestire cu declinul istoric al valorilor omenirii cocleşte în ochii tuturor celor care se tem şi nu ştiu că se tem.
Aşteptăm ceva şi nu ştim ce.
Cât poţi să aştepţi un verdict?
Aştepţi o lovitură din întuneric, dar nu ştii de unde.
Reflexele omului îşi ating culmea dezvoltării, după care decad.
Nu m-am învăţat minte, încă cred că simt cum mă dezvolt, la infinit.
O senzaţie incredibilă, care te cam îndepărtează de cei deştepţi.
Oare instrinctul de-a risca fără rost stă la baza prostiei umane?
Cel mai spectaculos şi deloc apreciat număr mi se pare atunci
când îţi plasezi de bunăvoie centrul de greutate al fiinţei în exterior,
când te deschizi nepermis de mult şi de repede în faţa altei fiinţe,
când îţi pui inima pe roţi şi porneşti cu încrederea prostului la plimbare prin necunoscut,
când întinzi mâinile cu încredere totală în magia sincronului, pus la cale împreună la începutul showului.
Şi partea proastă e
când te trezeşti în alt format de show. Nu circ, ci viaţă.
În loc să te prindă de mâini, trapezista va sta cu mâinile în sân; îţi va zâmbi inocent şi puţin jenată, dar mereu atentă la spusele domnului director al circului-vieţii, care va da semnalul trezirii tale; toţi au venit să te vadă şi să râdă de tine când vei da nas în pământ cu realul. Cel mai distractiv e că nu e pentru ultima oară.
La aprozar II - Undeva
- Noapte bună doamnă, bananale aveţi?
- Nu domnule, le-am terminatără eri pe toate .
- A-ţi lăsa câteva pentru mâine dimineaţă nu ar fi fost deloc o idee rea.
- Atunci o să vă zic un banc de adormit adulţii: Rahan cu Pseudotarzan se provocară odată nu demult prin junglă, concurs decisiv de alfamale betamail, care pe care, 10 km liană-n liană fără să pună piciorul pe pământ; care ajunge primul are drept să aleagă ca să caftească 3 tinere din cârdul viitoarelor neveste, care erau şi majoretele junglei.
- Vai doamnă ce bădărănie!
- Mă rog, vă rog nu mă întrerupeţi! Aşa. A, da. La un moment dat, deşi Pseudotarzan avea avantaj doar câteva sute de milionimi de milimetru (tot chiuia olari-olari-olariuuu-ul ăla, adaptarea afonă a celebrului strigăt original enervându-l la culme pe contratenorul Rahan), un avantaj infim, care ar fi putut fi recuperat foarte lejer în acceleratorul de la Geneva, Rahan zăreşte o bâtă folositoare la casa omului. Primul lui gând a fost să o salute: Servus bâtă! Haaahahaha!
- Îl ştiam, dar nu chiar aşa!
- Hehehehe hohohoho hihihihi, nu-i aşa că dă somn?
- Mi se rup fălcile de oboseală doamnă, daţi-mi o plasă de avocato că imediat răsare soarele şi e ruşine să aştepţi prea mult într-un loc ca ăsta; o să cumpăr câteva pif-uri în loc de bananale, oricum nu prea se mai chinuie să le distingă nimeni.
Am speranţe deşarte, pentru că dragostea-i oarbă şi moartea e surdă
Totul alunecă mai uşor cu clătite cu urdă
şi mai rar aşa o întâmplare fericită ca duminica de azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu