De câţiva ani, ziulika Franseuzei o resimt ca un fel de zi albastronomastică, fără motive prea clare. C'est l'amour toujour qui ne portera...
Am aflat din lecturile mele recente, că noi oamenii, orice am crede şi am face, în fapt nu avem pe nimeni în jur, doar ego-uri de-ale noastre. Lipsă atotprezentă. Iluzia comuniunii cu ceilalţi. Cu mare greutate şi mult noroc găsim o persoană reală dispusă la eu-tu 100%, cu care să împărţim bucuria nestingerii lumânăricii de pe tortul numit viaţă...
Voi încerca acum să sar puţin din dezordinea călduţă în care mă bălăcesc, din supremul haos al ideilor nepăsătoare.
Un mare filosof al actualităţii, de loc de prin feliile Pariserului, a ajuns anul trecut prin august şi pe mioriticele plaiuri ale hălcilor de slană. Iată ce-i spune domnului Tabără de Vară:
,,Dacă doi oameni se iubesc, aprioric nu există tabuuri care să-i poată reţine să facă ceea ce simt, dar, desigur, riscă. Acesta este înţelesul modern al pasiunii. Când vorbim despre pasiune, celebrăm pasiunea. În zilele noastre, fiecare ar trebui să fie în mod constant pasionat. Amintim doar cuvântul ,,passionnant” care, în franceză, înseamnă ,,emoţionant”, dar uităm că, în greacă şi în latină, înseamnă ,,suferinţă”. Aşadar, dacă vrei să experimentezi pasiunea, inevitabil vei suferi într-o zi. Aceasta este o confuzie modernă între dragoste şi pasiune, pe care o consider destul de catastrofală şi care explică rata mare a divorţurilor“
Mă voi abţine să-l iau la caterincă pă text pe musiu Bruckner, favoritul meu pe vremuri într-ale filosoficelor miştocăreli. Voi desprinde esenţialul semnificativ al temei, încă actuală ca şi scriitorul francez dealtfel, care scriitor din păcate-fericire nu mă mai prea interesează.
Philia versus Agape.
- scurt eseu pompieristic -
Pe lângă minunatul articol wiki-wako legat de tema iubirii, aş dori să repet şi să mai menţionez încă o dată că din punctul meu de vedere, iubirea aşa cum se practică în partea occidentală a lumii are rădăcini semantice multiple, multicolore, multifuncţionale, multi-etc. Cele greceşti sunt cel mai greu de scos din Pământurile Europene. Cele gata rupte, dintre care unele flenduresc de zor sub sloganul queerlove, erau dinaintea celor care încă stau înfipte.
1. Să pornim cu începutul-sfârşitul, adică de la oareşce poze cu Eros-Thanatos. La navigare, raportez că am întâmpinat ceva probleme superficiale de gender-fender, pentru că nu am putut decide de ce gen e această veche idee de baubau.
Săgeata zeului, instantaneul privirii erotice, atracţia carnală-mortală, dorinţa ascuţită în vârf, sexul ce dictează (din umbră pe vremuri, tot mai evident acum) majoritatea actelor umane, este o iubire primară, considerată de joasă calitate.
Azi totul este erotic. Ca întotdeauna.
Dar agresivitatea erotismului actual nu lasă loc pentru rafinament. Reclamele, ştirile, revistele, clipurile, au tocit nevoia maselor de altceva decât grecescul eros. S-a ajuns la asta prin abandon colectiv, fiind refuzată sistematic urcarea celorlalte trepte. Corporalizarea gândirii, proclamată de prin '70 de postmoderni, iată are efecte secundare. Pasiunea arzătoare cu care dorim să ne urcăm pe un cur ne rămâne în amintire maxim până începem să căutăm altul, iar cei care fac altfel, sunt prea mentali, se complică inutil (sic!).
E chiar oldschool să mai "ţii" la cineva altfel decât de mânerele dragostei.
Noile premise ale actului iubirii sunt total secularizate, ele par să fi eliberat verbul de "balastul" său sacru, şi astfel teama şi fascinaţia pentru sex rămâne în conştiinţa tuturor. De la medievala şi terifianta pereche Eros-Thanatos până la remake-uri mai actuale, miza rămâne palpitantă, incitantă.
2. Philia se deosebeşte de eros prin faptul că nuanţează logica şi legile atracţiei interumane, introducând dialectica scopurilor nobile. Există prietenie adevărată între oameni? Păi, unii trăim cu speranţa asta ca şi cum ar fi ultima şansă. Şansă la ce?
Philia ne garantează că rămânem oameni, că nu suntem condamnaţi la un veşnic one-night-stand. Treaba pare legată de valorile cele mai spirituale ale umanităţii. Philia e o condiţie necesară a relaţiilor "serioase". Deci peste nivelul erotic, carnal, se pliază promisiunea iubirii totale: sinceră, inefabilă, umană. Nu ştim de ce revenim cu un sms peste câteva zile: "salut, aş vrea să ne mai vedem". Bineînţeles că philia se supune legilor temporale implacabile, şi se cam ophileşte...
3. E un restaurant în Cluj unde mergeam rar şi cu mare plăcere, deşi abia după câteva vizite mi-am dat seama de ce mă atrăgea locul.
Agape este un termen grecesc minunat. Ca şi înţeles al iubirii, el sprijină omul în situaţia în care l-am lăsat în paragraful anterior: după un timp, orice atracţie dintre oameni păleşte în intensitate, şi consecinţele sunt pe măsură. Pasiofilia este unul dintre stadii, care inevitabil duce spre agape. Aici intervine alegerea.
Agape va pune pasiunea între paranteze. Iubim pe deplin atunci când putem ierta alte pasiuni. Când ne bucurăm pentru bucuria persoanei iubite. Când nu urâm azi cu aceeaşi pasiune cu care ieri iubeam aceeaşi persoană.
E puţin deplasat când moşul o sărută inflamat nevoie-mare pe babă. (respectele mele pentru!)
De parcă doar tinerii au voie, nu?
E nevoie să începem să îmbătrânim, ca să aflăm că în cele din urmă nu va mai conta pasiunea? Vorba lor, "dragostea trece". Eliberarea de sub imperiul pasiunilor nu e uşoară, şi unii cu greu o pot concepe (eu, de exemplu), darmite să treacă la fapte. În-făptuirea iubirii ce trece de micile sale forme, precarele limite umane, e prima condiţie spre agape. Suferinţele omului, ca pasio, devin ocazii de iubire a vieţii, actio.
Unii oameni, cei care au greutăţi şi (tocmai de aceea!) mai tare se iubesc, cei care stau destul de mult timp împreună, ajung să îl petreacă. Nu e o întâmplare acest verb.
Alţii, ca urmare a eşecului erotic dar al împlinirii pe alte planuri, îşi omoară timpul. Nu se pot bucura de tot.
Aş zice că iubirea agapică e un party continuu, destinat exclusiv pentru cei care pot trece dincolo de concretul Eros-Thanatos.
A petrece timp în sfere agapice, se consideră a fi stadiul suprem al relaţiei erotice pământeneşti.
Agape e tihna ce survine ca recompensă a vieţii trăite lucid, a celor ce se pregătesc pentru îndreptarea iubirii lor spre zeu: "μείζων δε τούτων η αγάπη" (cea mai mare dintre toate, iubirea în tihnă)
4. Aş adăuga la cele 3 ramuri ale conceptului de iubire, un al patrulea invitat: dorul.
Desigur că iubirea ca dor este o formă oarecum apofatică. În lipsă. Dorul e mistuitor, pentru că aduce cu el ideea pierderii veşnice. Nu mă refer la forma sa uşoară, reversibilă ("mi-e dor de vară"), ci la ansamblul stării existenţiale ce trimite spre marele final, la dorul conectat thanatic: "mor de dorul tău" (tu fiind cineva definitiv pierdut).
Se poate ca dorul să fie o formă negativă a iubirii.
Dar oare nu e posibilă o întâlnire între dor şi agape? Un fel de împăcare cu lipsa veşnică a fiinţei.
Întru italocalvinistică amintire, principiul excluziunii lui Pauli dintre cei cu alte principii duce la consecinţe semnificative, dintre care preluăm
"Consecințe Principiul de excluziune ajută la explicarea unei largi varietăți de fenomene fizice. Un astfel de fenomen este "rigiditatea" materiei obișnuite (fermioni): principiul afirmă că fermioni identici nu pot intra unii în alții, de unde observațiile noastre de zi cu zi din lumea macroscopică, unde obiectele materiale se ciocnesc în loc să treacă unele prin altele, și putem sta pe pământ fără a intra în el. O altă consecință a principiului este strucura învelișului electronic al atomilor și felul în care atomii își partajează electronii - de unde varietatea elementelor și compușilor acestora. (Un atom neutru din punct de vedere electric are un număr de electroni legați egal cu cel al protonilor din nucleu. Deoarece electronii sunt fermioni, principiul de excluziune le interzice să ocupe aceeași stare cuantică, astfel electroni trebuie să "se adune unii peste alții" în cadrul unui atom)."
Deci - puteţi sta jos, vă rog! - notaţi că de aceea putem sta pe Pământ fără să intrăm în el, că principiul domnului Pauli ne ţine! Şi acum, sofistic vorbind, că mă ţine şi pe mine, nu sunt sigur tot timpul!
Dar mai bine revenim la perspectiva ce-l bântuie pe Zmeoiu, cu privire la care va fi următoarea reacţie a Spinului în legătură cu Faţă-Pădureanu, care de câteva luni se autosuspectează de pierderea vocii. Zmeoiu vede situaţia cam încălcită degeaba, "codrule ce frumos cânţi, ce păcat că nu te-aud", vorba aia.
Se cere fermiozitate deplină în cazul în care Faţă-Palidă-n-Pădure amuţeşte totul în jurul său şi intră în Pământ nu de ruşine, ci fără ruşine faţă de principiile cuntice elementare, impuse şi de noile update-uri la Legea Spinului. Nu mai e toată lumea sigură că axioma Pământului care ne ţine pe toţi este valabilă. Ba dimpotrivă, au existat voci care au demonstrat teorema accentelor ontologice ale excluderii, cu repercusiuni în teoretizarea facilă a timpului
Aşadar fermioni, fiţi prudenţi cu antiglobulari cuantici de ăştia, ştiţi voi pe dinăştia, cu stare antisimetrică mai tot timpul şi cu orice preţ, de-l cam enervează pe Spinu'.
I? If there was anything in the world I hated it was to go to bed before twelve o'clock at night. Ah, there, you see! She, too, was just the same; she took this little tour in the evenings when she had nothing to lose by doing so. She lived up in St. Olav's Place. "Ylajali," I cried. "I beg pardon?" "I only said 'Ylajali' ... it's all right. Continue...."
Şi ea continua să fie aşa cum era - Ylajali.
I-am dat numele ăsta fără să ştie, îl păstram pentru mine.
Ylajali e duală, e o idee fină.
După ea alergăm toţi cavalerii cu figoslo-uri întristate în Kristiania.
Şi dintre toţi, ea m-a ales pe mine să-i fiu pretext de alungare a depresiei.
Adică îmi pasează mie balastul clipelor ei de singurătate, dar în sine, nu-i prea pasă de persoana şi prezenţa mea. Ştie că îmi acordă un privilegiu, şi treaba e clară. Aş vrea să o dărâm de pe piedestalul pe care s-a cocoţat de nebună, în perioada ei puberă. Ylajali e ca un pui de pisică abandonat în cel mai înalt şi frumos-mirositor tei universal. E speriată de vârtejul numit viaţă, nu coboară din principiile ei.
Dar toate astea nu sunt defecte.
Frumosul din fiinţa ei aşa-sărac-zis fizică e devastator, uiţi instant cine eşti când eşti lângă ea. Uiţi să trăieşti.
"Dragostea e pentru fraieri", îi striga un puşti unei fete prin piaţă ieri.
În liniştea urbano-vilagistă natală, m-am dat puţin azinoapte singurel pe floaşter, în Sibiu, şi din vitrina agenţiei Loto-Prono mi-a atras atenţia un poster.
Haida trage un loz-în-plic! După aia, aşteaptă s-apară SMURD-ul! Dacă ai cel mai mare noroc, rămâi şi în viaţă. O minune de campanie, cu riscuri semantice delicioase.
În altă ordine de idei universale, aflându-mă în miezul unei cure de tip startrek, azi toată ziua mi-am perdut-o exersându-mi capacităţile oceanoparapsihomuzicologimnastice cu dragul-comandăr Data, doctoroaia Pulaski, venusiana Deanna & uaiz fadha paua Picard:
La nivel mondial muzica este un mediu indispensabil oricărui context. A invadat tot, o auzim în toate lifturile, la toalete publice, în teatre, stadioane, spitale, biblioteci, la bancomate, prin canale, orfelinate, ospicii, biserici, în aerul dintre blocurile înghesuite, în tufe, în interiorul fructelor şi în găinaţul porumbeilor păcii, peste tot. Încercaţi să vedeţi câte taxiuri nu au muzică, azi.
Urechile noastre sunt asaltate în continuu de zgomote, pe care în majoritate nu le putem evita. Dar peste ele vin şi sunetele, continua muzică ambientală. Nici nu ne dăm seama. Pentru că muzica nu mai este ascultată, ci pusă. Să stea în decor, cuminte ca o prostituată fină, privind pe deasupra mesei la jocul de poker.
De exemplu, vizitezi un tovarăş. Dacă nu merge deja muzica, nu poate fi decât din cauza unei pene de curent (evident lumânarea e printre puţinele obiecte care nu sună, spre deosebire de alte jucării, asemănătoare ca formă). Cu siguranţă muzica va fi necesară înainte de orice: "să nu pun nişte muzică?"
Sau invers, dacă ai musafiri şi e linişte pentru că aşa vrei tu, înseamnă că eşti supărat, n-ai chef azi de ei.
În familie: "dă drumu' şi tu la radioul ăla, că nu suntem la mormântu' nimănui, dragă..."
La servici, ce să mai zici!
Mai nou, în pădure e muzică peste tot, tot timpul. Dacă asculţi atent, sigur detectezi măcar un subwoofer de la ceva portbagaj de maşină, larg deschis înspre văzduh. Sunt hater acum, da ştiu, pentru că nu vreau să umblu cu dopuri în urechi, şi fiecare melodie pe care o aud parcă mă suge cumva; uneori, din ce în ce mai des, mă simt efectiv epuizat de orice armonie sonoră. Nici dodecafoniile lui Schoenberg nu-mi mai ajung. Nevoia mea de nearmonie a atins cote paroxistice din punct de vedere estetico-auditiv:
Pe vremuri am întâlnit un prieten care în miezul party-ului, când i-a venit rândul la youtubăreală, a pus ceva de genul ăsta. Abia acum îl înţeleg. Nu era vorba de o problemă psihică, din păcate. Era mai simplu. Eu cred că problema asta a mea, într-un fel sau altul va deveni problema tuturor. O stare de lucruri ce ne va surzi inimile, nu doar urechile, care deja sunt cucerite de qatralioanele de decibeli împrăştiaţi pe Terra.
Băietul Knut suedul ştia el prea bine care sunt efectele unei stări privilegiate, considerată bizară printre ceilalţi oameni: foamea înlăcrimată.
Deunăzi eram prin agora, pierdut şi sleit de puteri. Sofismele trecătorilor mi se păreau bune de mâncat. Când am zărit o bătrânică scoţându-şi din poşeta turcoaz un sandwich grijit fain făcut de-acasă, am leşinat. Pe o bancă, ce întâmplare. Când mi-am revenit, bătrânica mai avea două muşcături. Tacticoasa, perversa, mă privea cum salivam. Am deturnat scenariul spre ceasul din turnul catedralei catolice. Nu mică mirarea, am văzut o pizza 4 stagioni în loc de cadran. O pizza ce mi-ar ajunge o lună, dată fiind dimensiunea ceasului din turn...
Mă uit la telefonul mobil. Nu am credit. Cineva tot mă va suna, simţind că sunt absent din peisaj de vreo 3 zile. În prima zi jumate, a fost distractiv să nu mănânc. Apoi lucruşoarele au luat-o puţin pe arătură. "Ţineţi post?". Ceva de genul ăsta îmi amintesc, în timp ce mă străduiam ca viaţa mea să continue.
Halucinaţie: un copil vine spre banca unde zac, şi îmi oferă zâmbind, kefir cu 3 banane. Le iau bucuros, încep să mănânc, păstrând un ritm mandibular decent. Când mă uit spre copil, acesta plânge şi fuge spre mama sa, care îmi aruncă o privire de tigroaică sprintenă. Parcă tocmai s-a scoborât din bananier, unde se urcase să-i scuture progeniturii niscaiva poame.
Mă trăzneşte gândul nostim că n-am mai văzut tigroaică vegană, dar tigroiul deja venea spre mine, ciudat de amabil. Aah, era un amic oarecum îndepărtat. Oricum nu-mi aminteam de unde ne ştiam. Haleam megarapid a treia banană cu coajă cu tot, şi ultimele picături de kefir scurse de pe cutia de plastic.
- Vezi că ţi-a rămas o jumătate de banană în colţul gurii, Zmeoiule.
- Salutare, câţi ani are copilul? Mestecam cu greu, puţin jenat de privirea pofticioasă a băieţelului.
- A, doar 6 anişori, nu-i aşa Dănuţ?
- Tati, nenea mi-a fulat mâncalea...
- Ce? Bă ciobane, futu-ţi grijania, de ce furi de la copii?
M-am trezit, într-o stare vecină cu demenţa. Încerc să mă las de fumat. De 3 nopţi visez foarte intens. Cică e nevoie de foarte puţin ca să te laşi. Hmm.
Doar atât?
