Meteorolog fără voie

am fost la terasă aznuapteh şi nişte vecini de masă povesteau cam aşa.

DOMNUL SMITH: Toţi Bobby Watsonii sînt comis-voiajori.

DOAMNA SMITH: Ce meserie grea! Şi totuşi ies bani frumoşi de-aici.

DOMNUL SMITH: Da, cînd nu e concurenţă.

DOAMNA SMITH: Şi cînd nu-i concurenţă?

DOMNUL SMITH: Marţea, joia şi marţea.

DOAMNA SMITH: Oho! trei zile pe săptămînă? Şi ce face Bobby Watson atunci?

DOMNUL SMTTH: Se odihneşte, doarme.

DOAMNA SMITH: Păi de ce nu lucrează în astea trei zile, dacă tot nu-i concurenţă?

DOMNUL SMITH: De unde vrei să le ştiu eu pe toate? Nu pot să răspund la toate întrebările tale

idioate!

DOAMNA SMTTH, ofensată: Spui asta ca să mă jigneşti?

DOMNUL SMITH, zîmbind larg: Ştii bine că nu.

DOAMNA SMITH: Toţi bărbaţii sînt la fel! Staţi toată ziua cu ţigara în gură sau vă daţi cu pudră şi

cu ruj pe buze de cincizeci de ori pe zi, asta dacă nu beţi în neştire!

DOMNUL SMITH: Dar ce-ai zice tu dacă i-ai vedea pe bărbaţi făcînd la fel ca femeile, fumînd toată ziua, dîndu-se cu pudră şi cu ruj pe buze, şi bînd whisky?

DOAMNA SMITH: Pe mine asta mă lasă rece! Dar dacă o spui ca să mă scoţi din sărite, să ştii că... nu-mi plac deloc glumele-astea, ştii foarte bine! Aruncă ciorapii cît colo şi-şi arată dinţii. Se ridică.

DOMNUL SMITH, se ridică la rîndul său, se îndreaptă spre soţia lui; cu tandreţe: Ah, puişorul meu fript, de ce scoţi tu flăcări pe nări! Ştii bine c-o spun în glumă!

(O cuprinde de talie şi o îmbrăţişează)

Fără pământare

M-am plimbat singur prin oraş ieri.
Am trecut pe lângă schela unora, drişcuiau de zor faţada unei case vechi, renovată fain.
S-au uitat la mine, şi unul a comentat - "ăsta-i elvispreslist de ăla".
Deşi am zâmbit amabil şi am trecut mai departe, trebuie să scriu acia că m-am enervat puţin.
Cum adică? Dintre toţi eroii din istorie (grosier!), tocmai pe Pelvis Restley, mega-genunchistul anilor '50, l-a chitit drişcarul pentru înfăţişarea mea? Mi-am zis în minte că sunt prea suspicios, nu semăn deloc, nu am cum să fiu atât de, atât de...

Electizant final, în mod cert Elvis nu era pe lumea asta în clipele alea. Sau poate nu avea pământare la microfon; am primit şi eu în bot flash-uri dinalea.

Acum o să mă răs-gândesc spre altceva. 

Mai pertinent ar fi ca cea care ne sus-poartă pe toţi, să fie numită aşa: Pământa. 

Masculinul din limba română nu-i cuprinde esenţa, în cazul acestui substantiv.

Restul limbilor (engleză, franceză, rusă, creolă haitiană, etc) desemnează Pământul ca entitate feminină.

Nu-i mare bai, nici românii n-o concep altfel pe Gheea, doar atât că-i spun Pământ. 

Nu se pot extrage sensurile cuvântului pământ, decât din sărăcia latinescului pa(ve)mentum, fireşte (romanii pavau peste tot pe unde călcau, zicând apoi că-i pământul lor...)

Planeta Pământ nu e doar pe unde călcăm, şi reprezentarea ei, în ansamblul culturilor lumii, duce inevitabil spre genericul pachamama.   

Legăturile mele nebănuite cu Pământa se manifestă la nivel de aluat primordial intern, precum în zicerea: "suntem toţi o apă şi-un pământ". Sunt pământos, mă mişc greu zilele astea. Trece cuvântul ca vântul peste gândul acesta. Mitologic, avem povestea apocrifă cum că înainte de ruperea din coasta sa, Adam convieţuia cu Lili, din acelaşi pământ făcută ca şi el. Poate de aceea nu i-a convenit cum se spărgea în figuri în jurul ei băiatu'... dar Faţă-Pădurice le ştie mai bine, el e cu de-astea.

...şi-avea cântu' legănatu'

Azi am ciocănit de zor cutia chitării, doar-doar vor ieşi piticii care mi-au căzut ieri de pe creier direct în gaura chitării. După solistica de graţie, nu a îndrăznit să scoată capul decât unul, nervos pe mine că am pierdut ritmul baghetei lui magice. Când să-l întreb despre ceilalţi smekerei refugiaţi în instrumentul meu, imediat  s-a băgat înapoi, speriat.

Apoi am pierdut vremea prin grădină cu ceilalţi pitici mai mari.
Foarte voioşi că împărţim amintiri din copchilărie,
am cules nuci cu toţii, de undeva de pe acolo.

Nimicul, înainte de toate

Nimicul e.

Vele, Love, Velo

Azi mă gândesc la micile Marii din viaţa mea. Este sărbătoarea cea mai aproape de sufletul meu, pentru că nu e balamuc ca la Paşti, şi nici beţie de 2 săptămâni ca la Crăciun. Adică pot fi atent cui trimit sms. Sorella mia fiind cea mai mare mică-Maria - desigur va citi cândva - pot spune că mă bucur că avem în familie numele acesta.

Piesa asta probabil azi e frecată de zor la nivel global, pe univers occidental adică. Cu motiv deasemenea aniversar, sunt nevoit să mă proclam The Fake-Picard! Azi sunt foarte bucuros că am reuşit să rezolv un puzzle destul de dificil. În explorările mele ale noii generaţii, printre altele am fost intrigat de aciditatea crescută a serialului Star Trek, care administrat în exces - aşa ca în cazul meu - poate induce adevărate crampe mentale. O parte din cenuşa creatorului serialului, Gene Roddenberry, alături de o parte din cenuşa creatorului ideologiei hippie, Timothy Leary, au fost prin anul 2009 trimise pe orbită, căzând înapoi şi arzând în atmosferă. Puzzle-ul nu este cum poate arde cenuşa, ci care era aportul adus de universul hipioţilor la reperezentarea Universului în sine, aşa cum apare în Star Trek. Mă rog, proiectul Celestis îşi propune să îi expedieze definitiv pe cei doi pionieri în galaxie, în 2014. Vivat! Venind toamna acum, nu se ştie care va fi direcţia de trai a Zmeoiului. În altă ordine de idei (sau nu tocmai), bicicleta unui prieten m-a inspirat înspre un cântec vag, purtându-mă ca gândul şi ca vântul, într-o zi prin Sibiul însorit, spre Sanatorium, acolo unde mă aştepta pisoiaşul Hamlet.

Cei Guevara nu dorm - ep. 4

Weekendul trecut am reuşit să fac baie în Marea Neagră.
În ultimii 3-4 ani, adică ultimele două dăţi când am fost în Vamă, nu am reuşit să mă apropiu de apă.

 ...nu există apă!?

Pe drum am citit. Mi-am instalat cortul noaptea când am ajuns, şi am ieşit cu un vecin să ne dăm prin "oraş". Am nimerit la o terasă cu karaoke, noua mea pasiune. No women no cry, inna sea style. Autoironia îmi cere noi moduri de manifestare, iar karaoke-ul e perfect pentru un asemenea scop.

Vama e liniştită, un loc numa' bun pentru 30+işti. Sau cuminţenia o fi noua modă?

Am început să beau berici şi să fug de unele gagici, să mă uit după altele. Cam atât pot spune că-mi amintesc.

Restul mi-au fost povestite de la prietenii mei. Tind să nu-i cred, pentru că fiecare are dreptatea lui.

L-am întâlnit la o bere pe Radu cu standul fain şi buna lui dispoziţie dedicată special mie.

Şi pe Ghebe Jebu', stafia binevoitoare a Vămii, cu care am povestit pe îndelete despre Viaţa comună a lui Tzvetan Todorov, lectura mea curentă. Mi-a împărtăşit Jebu' câteva din experienţele lui, cum i-au furat cortul cu totul, prin ce locuri să nu merg că nu mai sunt cum au fost, unde e berea mai ieftină, ce gagici a prins el vara asta, etc.

Oricum, muzica şi pânzele alea albe de la Molotov au fost unica mea revelaţie. M-am dat cu ele noapte de noapte ca un adevărat zmeoi, paşnic şi solitar. Navigam uşor cu pânzele alea fermecate, la 200 de metri peste mare, spre larg şi înapoi, ca să mai iau o bere. 

În plus, peste valurile mării domnea Luna Albastră în Peşti (predispoziţie crescută spre ample fluxuri emoţionale) aşa că nu m-am lăsat păcălit de aparenţe şi propriile tentative de revenire în cotidian.

În amănunte se zice că zace respectivul. Combinat cu deschiderea pământurilor, a trebuit să am mare grijă să mă păstrez sus, la suprafaţa norilor, la viziunea de ansamblu.

Într-una din băile extatice nocturne m-am scufundat 4 metri. De pe fundul mării, luna se vedea incredibil (nu se găsesc pe net poze cu aşa ceva). 

Super-chestii, hand-made, hamsii, ciorbă la popas, totul foarte liniştit.

Cu prietenii, ca băieţii. Be be beeee, phuu iu iuu, bee be!

Am cântat puţin la chitară, împreună cu valurile mării.

Şi am adormit, bă conectăre!

În sfârşit.

Cei Guevara nu dorm - ep. 3

3. Österreich
Drumurile cuvenindu-se împărţite, după veacuri de singurătate cu asupra lor de măsură , Zmeoiu a oprit vâltoarea şi spontanul peisagistic, aterizând incognito o noapte la Cluj, pe Cetăţuia văratică.
S-a proptit sub castanul favorit, gândind la toate cele-n lume-n stele cu mâinile după ceafă.

"...Ce-ţi lipseşte? Nimic...de fapt totul. Parcă nimic totuşi. Sau, poate totul? 
Ba nimic, ba totul, hai fi sincer măcar odată cu tine însuţi...
Atunci stai. Nu mă mai nebuni de cap. Lasă-mă singur şi îţi zic dimineaţă..."

Aşa că a doua zi în ultima clipă am interceptat-o pe Tănăsikă, pornind amândoi cu semi-încredere spre Austria, una dintre ţările noastre separat-jumătăţos-amintireşti. Scopul călătoriei noastre urmând a fi clarificat eventual pe parcurs, de sub aripa mea bestiarică se iţeau în răstimpuri doi ochi dragi.  

în spatele ochelarilor ei de soare, claro que si...

Eu priveam viitorul apropiat cu nerăbdare. Presimţeam că ne aşteptau aventuri incredibile.

Împreună ne pricepem să mânuim imprevizibilul ca şi cum aşa trebuie să se întâmple. Sau ceva de genul ăsta. 

Aşadar sar peste drumul până la Budapesta, pe care am realizat că îl ştiu pe de rost, instalat lejer în maşina unui prieten. De la Budapesta încolo, să-i dăm cu stopul.

Ne-am pornit pe autopalyia M3, în benzinăria spre Gyor, şi aşa am ţâşnit-o de am ajuns prin Cehia, cu un ocol bonus de vreo 300 km. Muzică bună pe drum, oamenii chill care ne invită să stăm la ei în casă. Nu-i stress, venim de sus în jos spre Oesterreich, mai mult per pedes, că doar suntem în miezul Europei şi găsim de văzut multe. Boemia, Budweiser, de pe-aici au apărut.

Cu cortul la îndemână pe umărul stâng, urbanul se diluează. Putem fi oriunde vrem 

 Zilele urmează nopţilor, toate sunt cum trebuie. 

Nu m-am putut lămuri care ţară are peisaj mai pitoresc. Când eram în Cehia, ziceam că Cehia. Dar când am intrat în Austria, totuşi mă răzgândisem. Nici Tănăsika nu era prea decisă, de fapt timpul ne petrecea lin pe dinăuntru. Simţeam vorbele noastre paliative, cum esenţialul intra direct la inimă.

  Aerul curat fiind prea benefic, de pe-aici mi-am cumpărat tabac Gauloises, să mai echilibrez situaţia 

După ce am fumat o ţigară, am făcut o poză acestei case. 

 ...casă, ca să am ce răspunde unui eventual djinn binevoitor, care mi-ar îndeplini o dorinţă! 

Ei bine, după vreo 2-3 zile de rătăcire oarecum programată, am ajuns prin sătucul Stralegg, parcă. Aici, doamnelor şi domnilor, domnea un fel de pace edenică standard. Natură, casă, râuleţ cu răţuşte, maşinuţă, linişte. Tot dichisul.

  Vroiam demult şi nu ştiam, să simt şi eu cum vine asta.

Am pornit-o din nou. Castelele treceau pe lângă noi, şi Tănăsika ar fi vrut să afle ţinta. Deoarece aveam de-ale gurii fain-finuţ, i-am explicat zicala tiristului în varianta prescurtată: drumul contează.

Şi ce să vedeţi dumneavoastră dragilor, ce păţim noi! După o plimbare mai serioasă, de urcuş pe căldură, discuţii despre ce e Europa, criticisme uimiri chestii, ajungem unde (parcă) vroiam să ajungem!

...numai când am ajuns ne-am dat seama că aici vroiam să ajungem!

În acest loc, era o băncuţă. Cum ne-am aşezat noi osteniţi, după câteva clipe ne-a învăluit o mireasmă nemaiîntâlnită oameni buni! Ambele noaszre naszuri s-au trezit la viaţă, căutând sursa acestei arome divine. După ce am băut apă şi ne-am felicitat reciproc pentru eforturile iată binemeritate, am pornit în expediţie olfactivă. Parfum de mână omenească nu putea fi, dar nici floare nu. Dacă mai pierdeam vremea, riscam să ne ambetăm de tot şi să rămânem veşnic captivi locului. Amuşinam de zor ca un animal ce sunt, când printre crenguţele căzute de molid am zărit o floricică mov.

...de departe adulmecată mai treacă-meargă, dar din palmă mirosită, păzea! Te va fermeca pentru totdeauna

Cu grijă să nu le călcăm, am mirosit un cuib întreg de floricele. Pentru câteva minute, am uitat de tot. După ce am cerut voie locului, am cules două floricele de astea mov, cu frunza pe deasupra verde şi pe dedesubt mov.

Tănăsika era şi ea în delir, iar eu mă întrebam oare ce nume poartă fericirea asta?

Apoi am considerat că ne putem întoarce pe la casele noastre. Primisem ce căutam. Am mai hălăduit  două zile prin decoruri, am nimerit pentru o seară chiar şi la un festival, dar eu cred că nimic nu se compară cu florile ce ne-au găsit.
Iată autobahnul în zare, aşteptând să ne ducă înapoi.

Tănăsika are o idee. 
Până una alta, la 30 m în stânga pozei, treburile făcute ale Zmeoiului rămân ca o dovadă a posibilităţii fericirii pe Pământ.