Oh serioşilor domni
Îndreptaţi-vă rugile
vântului prostituţiei,
feţelor voastre şi
harpiilor lui Oedip.
Nimeriţi pieptul meu
plin cu puroi bun de strâns
Oh domnilor, cu peştele vostru
pe care îl împrejmuiţi, de peste tot
Şi tu omule, mereu vei îndrepta
peştii tăi spre mine
Dar eu voi exista mereu
pentru că exist mereu
al naibii de bine
Începe Sisif s-alerge
feţe grase să-mpungă
în coarne cu un copil dolofan.
Cu un zâmbet
Îi despic obrajii trandafirii
De-aia că mă simt însetat.
Şi harpiile oedipiene
ginesc pieptul meu
etanş, umflat.
Când scriu uneori oarecum simt nevoia să nuanţez cumva, iar dacă refuzul cuvântului ajunge insuportabil, a scuipa devine oarecum singurul mod de eliberare a tensiunilor mele euristice, tastatural-caligrafice. Repetiţia redundantă, care spune acelaşi lucru repetându-se, atât cât e necesar din punct de vedere tautologic, ar fi o altă metodă de nuanţare, oarecum mai solicitantă, în special pentru cei care nu vor să repete oricum. Oare chiar e mai bine să spui acelaşi lucru, ca să poţi trăi mereu clipa, decât să vorbeşti prostii dar să ai idealuri?
Niciun lucru nu poate rămâne acelaşi lucru.
Orice lucru e gândit oarecum prea clar,
îl simplificăm ca să îl înţelegem.
Oarecum.
...O! inima-mi adevărată fu, nu ştii, Deşi pare prezentă, flama-mi scade De tine să mă rup ce greu va fi Ca şi de sufletu-ţi ce-n pieptu-mi şade...
Lipsa totală a numelui poate fi relativ uşor practicată astăzi. Anonimatul a devenit chiar şi un mod de viaţă. Pseudonimul înseamnă a crea ceva şi a semna cu alt nume, deci a spera totuşi la o colectă indirectă de lauri. Ca reţetă, misterul pseudonimului atrage uşor (vezi Banksy), dar pe mine mă preocupă anonimatul. Pentru că obligă la abolirea ego-ului. Să creezi ceva doar de dragul creaţiei, să nu laşi semnătura. E foarte greu în momentul ăla când vezi creaţia ta încheiată.
Şi ajung la dragoste, atunci când rămâne anonimă. Absolut cea mai plenară şi mai riscantă formă de iubire.
E sublim să te bucuri de prezenţa cuiva fără să trebuiască să cunoşti decât acea prezenţă.
E riscant dacă te vor cuceri temerile - ştim că nu va dura.
Mai ales când se manifestă în alte planuri decât pe Scenă, cum îi plăcea să-i spună Skspr vieţii.
Batem ţara-n lung-n lat, cu ploaia' de cap ne-am luat.
- Mă luaţi şi pe mine până la Sibiu?
- Da' unde mergi?
- Păi la Sibiu. Da' nu am bani.
- Atunci stai jos.
- Ăă. Deci mă luaţi?
- Nu măi omule. Stai jos. Afară. Închide şi tu uşa aia.
Sau alta (citez din memorie):
- Farănzi nah Budapest orghior?
- Nain, ih nain.
drum drum bum bum
pe dealuri şi câmpii
deliiR.
Beku Leru'
înviorat la dulie
din weekendul trecut
paranghelie pe felie
cu eminenţa sa
Nelu'Ceferistu'
şi cortegiul de
Steluţe Durde
rătăcite prin crâşmele
doar nouă necunoscute
din ecuaţia cu rădăcini
prea adânci
sar două soluţii
Ori sărim tare
ori turtă pe burtă
cu toţii ca peştii
deodată în banc
aerial spectaculoz
pe zonă
direkt
hai kokoronă.
Ideea ar fi s-o prind pe baba de zulă. Pe la Bukales, că la Cluji am ratat-o de două ori
am fost la terasă aznuapteh şi nişte vecini de masă povesteau cam aşa.
DOMNUL SMITH: Toţi Bobby Watsonii sînt comis-voiajori.
DOAMNA SMITH: Ce meserie grea! Şi totuşi ies bani frumoşi de-aici.
DOMNUL SMITH: Da, cînd nu e concurenţă.
DOAMNA SMITH: Şi cînd nu-i concurenţă?
DOMNUL SMITH: Marţea, joia şi marţea.
DOAMNA SMITH: Oho! trei zile pe săptămînă? Şi ce face Bobby Watson atunci?
DOMNUL SMTTH: Se odihneşte, doarme.
DOAMNA SMITH: Păi de ce nu lucrează în astea trei zile, dacă tot nu-i concurenţă?
DOMNUL SMITH: De unde vrei să le ştiu eu pe toate? Nu pot să răspund la toate întrebările tale
idioate!
DOAMNA SMTTH, ofensată: Spui asta ca să mă jigneşti?
DOMNUL SMITH, zîmbind larg: Ştii bine că nu.
DOAMNA SMITH: Toţi bărbaţii sînt la fel! Staţi toată ziua cu ţigara în gură sau vă daţi cu pudră şi
cu ruj pe buze de cincizeci de ori pe zi, asta dacă nu beţi în neştire!
DOMNUL SMITH: Dar ce-ai zice tu dacă i-ai vedea pe bărbaţi făcînd la fel ca femeile, fumînd toată ziua, dîndu-se cu pudră şi cu ruj pe buze, şi bînd whisky?
DOAMNA SMITH: Pe mine asta mă lasă rece! Dar dacă o spui ca să mă scoţi din sărite, să ştii că... nu-mi plac deloc glumele-astea, ştii foarte bine! Aruncă ciorapii cît colo şi-şi arată dinţii. Se ridică.
DOMNUL SMITH, se ridică la rîndul său, se îndreaptă spre soţia lui; cu tandreţe: Ah, puişorul meu fript, de ce scoţi tu flăcări pe nări! Ştii bine c-o spun în glumă!
M-am plimbat singur prin oraş ieri.
Am trecut pe lângă schela unora, drişcuiau de zor faţada unei case vechi, renovată fain.
S-au uitat la mine, şi unul a comentat - "ăsta-i elvispreslist de ăla".
Deşi am zâmbit amabil şi am trecut mai departe, trebuie să scriu acia că m-am enervat puţin.
Cum adică? Dintre toţi eroii din istorie (grosier!), tocmai pe Pelvis Restley, mega-genunchistul anilor '50, l-a chitit drişcarul pentru înfăţişarea mea? Mi-am zis în minte că sunt prea suspicios, nu semăn deloc, nu am cum să fiu atât de, atât de...
Electizant final, în mod cert Elvis nu era pe lumea asta în clipele alea. Sau poate nu avea pământare la microfon; am primit şi eu în bot flash-uri dinalea.
Acum o să mă răs-gândesc spre altceva.
Mai pertinent ar fi ca cea care ne sus-poartă pe toţi, să fie numită aşa: Pământa.
Masculinul din limba română nu-i cuprinde esenţa, în cazul acestui substantiv.
Restul limbilor (engleză, franceză, rusă, creolă haitiană, etc) desemnează Pământul ca entitate feminină.
Nu-i mare bai, nici românii n-o concep altfel pe Gheea, doar atât că-i spun Pământ.
Nu se pot extrage sensurile cuvântului pământ, decât din sărăcia latinescului pa(ve)mentum, fireşte (romanii pavau peste tot pe unde călcau, zicând apoi că-i pământul lor...)
Planeta Pământ nu e doar pe unde călcăm, şi reprezentarea ei, în ansamblul culturilor lumii, duce inevitabil spre genericul pachamama.
Legăturile mele nebănuite cu Pământa se manifestă la nivel de aluat primordial intern, precum în zicerea: "suntem toţi o apă şi-un pământ". Sunt pământos, mă mişc greu zilele astea. Trece cuvântul ca vântul peste gândul acesta. Mitologic, avem povestea apocrifă cum că înainte de ruperea din coasta sa, Adam convieţuia cu Lili, din acelaşi pământ făcută ca şi el. Poate de aceea nu i-a convenit cum se spărgea în figuri în jurul ei băiatu'...
dar Faţă-Pădurice le ştie mai bine, el e cu de-astea.
