A veghea. A sta de veghe. A fi veghios. Veghioza mea.
Am făcut aseară un experiment. I-am spus cât de neutru posibil unei fete necunoscute în bar: "eşti o veioză!"
Eram curios în ce sens receptează cuvintele. A ales să zâmbească, în plus era o veioză cu păr roşcat, care ar fi putut incendia orice casă...
Am gândit la rostul omului, cel care nu-şi poate aprinde sieşi lumina, şi are nevoie de o veioză. Apoi la zilele trecute, când în semiîntuneric simţeam că străluc mai abitir ca soarele.
Revenind la experimentul meu, o a doua veioză mi-a răspuns că "depinde". Păi e clar că depinde, de tonul cu care întrebi, de intenţie, de context. Am povestit fain, şi am ajuns la problema veiozului. Apoi noţiuni elementare de etică: dacă stai deja cu o veioză în mână, nu se cade să încerci să aprinzi alta.
Dincolo de acuta mea obsesie cu veiozele, cred că nu există două veioze la fel pe acest Pământ.
Azi fiind duminică, îmi voi petrece timpul cu o carte uşoară.
Întâlnirea de ieri a fost veselă pe alocuri, acum iar e totul trist. Iar? Păi tristeţea de ieri nu e totuna cu cea de azi, să fim serioşi. E palpitant, într-un fel.
Aşa că voi transcrie puţin dintr-o carte, găsită cică la întâmplare acia pe marginea patului.
Ca exerciţiu tehnic de evitare pentru câtva timp a implacabilei mahmureli (murăturile sunt prea departe).
Oare chiar Întâmplarea face ca să mă intereseze azi, tocmai, exact, numai acest subiect?
Au crescut, la mijlocul secolului al XVIII-lea, obligaţiile de transport pentru băuturi şi pentru cerealele pentru berării. Pentru transportul a 27.000 de vedre de băutură, pe an, cerute de cârciumăritul domeniului, oamenii nu au primit decât un creiţar de vadră. Obişnuit se plăteau 3-4 creiţari. Mai rău era când băutura trebuia cărată de la distanţe mari.Cărăuşul, chiar dacă pierdea câteva zile cu transportul, tot nu primea mai mult de 10 creiţari.
Cârciumăritul a fost o sursă importantă de venituri pentru stăpânul feudal. Fiscul austriac nu putea neglija acest lucru. Potrivit urbariului din 1746, "dreptul de cârciumărit fiscul îl exercita ca şi alţi stăpâni feudali, unele sate îl răscumpărau cu bani (Câmpeni, de pildă, cu 45 de florini) socotiţi în taxă, altele erau obligate să cârciumărească anumite cantităţi de vin pe seama domeniului (Buciumul, de pildă, două buţi de câte 40 de vedre anual)." Obligaţiile Zlatnei se cifrau la 4.400 de vedre de vin şi 200 de vedre de rachiu, care s-au răscumpărat cu 1700 de florini. După plata răscumpărărilor, locuitorii deveneau liberi să cârciumărească, adică să vândă băutura cu amănuntul. " După acelaşi obicei feudal, fiscul exercită şi el în centrele de consum mai mare un cârciumărit propriu, care atrage după sine interzicerea cârciumăritului pentru alţii, de la Crăciun până la Sânmihai (29 septembrie). Sistemul acesta însă, socotea că aduce prea puţin, sumele de răscumpărare erau mici, cârciumăritul la care erau obligate satele era puţin, cârciumăritul propriu implica administraţie, cheltuieli, vase, plată pentru cârciumari, cărăuşii, acum plătite. Reglementarea din 1775 convertea în bani prestaţiile, dar menţinea pentru domeniu dreptul de cârciumărit...(Istoria României vol. III)
Tezaurariatul a introdus o taxă în plus pentru cârciumăritul iobăgesc, în valoare de un creiţar şi jumătate vadra de vin şi un creiţar cupa de rachiu vândută. Se plătea în fapt şi taxa de răscumpărare şi taxa de vânzare. În 1781, s-a suspendat sistemul de arendă a cârciumăritului pe tot domeniul Zlatnei. Pentru că Aron nu a fost în stare să plătească 12.000 de florini pentru arenda anuală, cârciumăritul a fost arendat armenilor Martin Bosniac şi Martin Patrubani. Se încălca evident libertatea cârciumăritului răscumpărată şi calculată deja în taxă, şi dreptul iobagilor la cârciumărit de la Sânmihai la Crăciun. Arendaşii, ca să-şi scoată suma plătită şi ca să obţină şi un câştig, vor creşte preţul băuturilor, vin şi rachiu. Goana după câştig a dus şi la scăderea calităţii băuturilor. Să bei pişoarcă la un preţ aproape dublu de vădea un fapt de netolerat. Producătorii locali îţi scot, cu de la ei citire, propriile băuturi la vânzare, dar arendaşii îşi trimit bătăuşii înarmaţi să le confişte alcoolul.
În Apuseni băutura e sfântă şi moţul nu glumeşte cu ea, aşa că la târgul din Câmpeni de la 24 mai 1782, inevitabilul se produce. Arendaşii şi-au etalat băutura proastă şi scumpă, dar şi moţii din Câmpeni, Bistra, Vidra, Râul Mare şi-au adus, tot pentru comercializare, propriile băuturi, mai bune şi mai ieftine. Ei au plătit taxa de răscumpărare a cârciumăritului şi tot ceea ce se petrecea nu era decât un abuz.
Între oamenii înarmaţi ai arendaşilor, care doreau cu pumnul să-şi impună legea proprie, şi moţi, tensiunea va creşte, alimentată şi de consumul mare de băutură. Înfuriaţi, îndârjiţi, cu spirtul în cap, moţii vor tăbărî peste arendaşi şi oamenii lor. Butoaiele arendaşilor vor fi sparte şi vinul şi ţuica vărsate. Prin târgul de la Câmpeni se putea înota în băutură, dar ardelenii au pus gând rău şi pivniţelor fiscale. Cu multă greutate, judele din Râul Mare, Dumitru Todea, a reuşit să potolească gloata dezlănţuită şi turmentată.
În urma judecăţii scaunului domeniului, cinci ţărani vor fi condamnaţi la moarte, în frunte cu judele Todea, iar alţii la bătaie şi închisoare. Locuitorii din Câmpeni, Vidra, Bistra şi Râul Mare urmau să plătească arendaşilor o despăgubire de 8.708 florini pentru paguba adusă - băutura vărsată. Mai târziu de va dovedi că paguba reală nu depăşea 343 de florini. Până la izbucnirea răscoalei lui Horea, în 1784, s-au plătit totuşi peste 6.000 de florini.
Printre urmăriţii acuzaţi de tulburare figura şi Nicula Ursu, zis Horea. Horea ia drumul Vienei, să-i spună lui Iosif al II-lea câtă nedreptate suferă românii, cât sunt ei de năpăstuiţi şi că sunt gata să facă o răscoală. Împăratul mason, se pare că ar fi replicat, la ameninţarea cu răscoala, "Faceţi-o!".
Cu sau fără aprobarea lui Iosif al II-lea, Horea a făcut răscoala. Ţăranii vor ataca reşedinţele nobiliare, vor sparge pivniţele şi vor bea vârtos băutura din butoaie. În această binecuvântată stare au botezat în rit ortodox pe fetele nobililor unguri şi le-au luat cu forţa în căsătorie.
(Mircea Bălan - Istoria beţiei la români Ed. Eurostampa, Timişoara 2004, pp. 148-150)
De câteva zile, am intrat de bună voie, doar aparent fără motiv, într-un univers fascinant de trist: Matei Vişniec are darul ăsta, să îmi amplifice la cote record sentimentul deplin al singurătăţii, la care suntem condamnaţi ca oameni. Mai precis, exact de la naştere.
Eu nu gândesc astfel lumea, când cumpăr legume din piaţă sunt chiar optimist, dar se pare că din când în când mă aliniez cu toţi pesimiştii, din motive ascunse mie. Pentru că nu înţeleg de unde vin valurile astea, mareea asta melancolică...
Nu e de rău luciditatea asta, dar ce să şi faci cu ea 24 din 24? Nimic.
"Suntem nicăieri", bine zice vişniecul.
Având în vedere că cel de-al doilea nume al meu e Andrei, azi mă voi auto-sărbători, alături de Faţă-Pădure, care l-a invitat şi pe Spin, ceea ce e bine. Deşi parcă în ultimul timp făptura aia dificilă încearcă să îl ducă cu enelpe-ul pe Faţă-Pădure, care e mai pe nicăieri decât mine...
...pe scânduri ude, printre flori de mucegai, nu credeam să învăţ a adormi vreodată.
Înainte de a fi zmeoi, în viaţa trecută poate am fost un urs panda, zilnic vizitabil de la 9 la 17, în weekend de la 10 la 19.
Sau nu, poate că nu se poate trăi decât sau în Viaţă, sau în Timp. De aceea este o greşeală să spui viaţă anterioară, viitoarea mea viaţă, ci doar această viaţă.
Singurătatea de pe Lume, ce îi este stereotipic atribuită acestui animal, se datorează numai simplului fapt că este ţinut în captivitate ca să distreze oamenii şi mai ales puii de oameni.
În cuştile grădinilor zoologice, unde pandele nu se mai pot reproduce. De ruşine, cred unii oameni.
Cum o fi mai bine: să fii urs panda sau om? Mâine poate aflu.
Ce înseamnă privirea, şi de ce privim cel mai adesea în afara propriei persoane? Atenţia ochilor ni se îndreaptă în mod reflex spre ceilalţi, în care ne reflectăm şi astfel primim înapoi confirmarea existenţei noastre. Nu prin autoexaminare şi introspecţie, care sunt o frumoasă teorie dar care nu există.
Conştiinţa de sine nu se poate naşte decât prin ceilalţi. Ideal gândit, s-ar putea spune că un om complet izolat pe o insulă de la naştere până la moartea sa, nu va avea de purtat povara conştiinţei de sine. Cu condiţia să nu îşi vadă făţăul reflectat în luciul apei.
Ferit de absolut orice reflecţie a sa din lumea fizică, care l-ar împinge spre alte reflecţii metafizice primejdioase, niciunui om nu-i va trece prin gând să se întrebe "cine sunt?".
Din fericire, toate oglinzile lumii nu ne pot arăta decât o jumătate din Eu. Suntem condamnaţi la incompletitudine oricât ne-am privi propria persoană, de aici şi nevoia (in)conştientă de a ne (re)găsi cealaltă jumătate. Aşa spusă, parcă devine prea simplă povestea cu dragostea, nu?
Îmi pot privi mâna de exemplu, să o examinez. Am cinci degete, etc. Dar aceste lucruri le ştiu de la ceilalţi. La începutul vieţii mele, părinţii mi-au arătat începutul: ce înseamnă o mână, uite un biscuite, acuma ţi-e somn, etc.
Nu ne putem gândi la propria viaţă din senin, avem nevoie să ieşim puţin din propriul eu, pentru a reveni. Fără conştiinţă, fără ocolul ăsta, am trăi pur şi simplu. Am scăpa de gândurile inutile, cum spun cărţile de dezvoltare personală, trainerii personali şi miile de proaspăt treziţi.
Pare fascinant, mai ales pentru toţi angoasaţii, haterii şi deprimaţii acestor vremi, dar nu e.
Vieţuirea umană are şi reguli nescrise, pe lângă cele elementare. Nevoia de joacă, de exemplu.
Prin repetarea unei partide de şah, am descoperit că micile amănunte nasc marile întrebări.
Deschiderea mea va rămâne acelaşi, chiar dacă melodia şi perspectiva se mai schimbă.
În şah ca şi în viaţă, trebuie în primul rând să ştii să pierzi. Apoi înveţi să nu pierzi.
A da pat înseamnă să nu ştii câştiga, să înclini balanţa remizei spre o mică înfrângere. Unii mai maliţioşi ar putea spune că cine dă pat de fapt nu ştie să dea mat.
Sunt curios ce fel de scheme va folosi Universul pentru a ne da matul universal.
Câte mutări ne-au mai rămas?
Puţine, şi în plus trebuie să atacăm cu pionii. Poate scoatem măcar unul afară, la schimb cu o nouă regină. "Matriarhatul e pe noi, băieţi!" zicea un bătrân în parcul Astra, jucând şah cu alt bătrân.
Unii mai nebuni s-au urcat pe cai şi îi pun pe alţii să dea ture, de exemplu prin jurul cozilor de la alimentările cu benzină. Alţii s-au deghizat în pioni dubli şi stau pe loc în timp ce toată lumea fuge. E acelaşi lucru, nu?
Până nu demult căutam naiv un loc nou şi o viaţă asemenea, ca triplu rege al unui regat abstract, inventat în câţiva ani şi resuscitat cu încăpăţânare, inutil.
M-am trezit cu faţa în glodul unei alte galaxii, cu globul pământesc în suflet şi un nod în gât;
un infim pion gri, pierdut printre miliarde de vedete (scorpionii ce dau totul pe faţă), aşteptând să le cadă ceva din pat.
Patul universal.
E un trend acuma să-ţi faci pantaloni, bască, orice îţi pică bine la mână, în stilul propriei tale galaxii. Pentru că, nu-i aşa, Lumea se va deschide spre acel dincolo de ea, foarte curând fireşte, şi bineînţeles că începe să conteze tot mai mult cu câtă lejereală (şi lenjerie) ne vom înfăţişa în noile circumstanţe celeste.
Am întâlnit-o pe cudeea asta simpatică prin lumea virtuală, total întâmplător (eh nah, aşa zicem când nu vrem să vedem linkul cosmic, etc).
Dincolo de vekea mea dilemă asupra coincidenţei universale, mi-am dat seama că unele voci au un nu-ştiu-ce acolo, de rezonează cu nu-ştiu-ce-ul ăla din urechea mea internă. Pentru mine 2 minute dintr-un episod au fost suficiente ca să trec prin restul detaliilor ca glonţul prin parbriz, spre un esenţial greu de pus în cuvinte. Aşa că îl voi lăsa pentru fiecare fan. Foarte tare diy-ul divei în ansamblu, care prinde prin ea însăşi: orice face, e pe bune şi cu gust.
E bine că se mai emană de la Cernavodă şi alte energii, nu doar cele radioactive.
