Sub orice cârtiţă

Există o nouă tendinţă printre intelectuali. Mă refer la cei tineri, între 25-35 de ani.
E oarecum firesc ca intelectualii bătrâni, marea majoritate putând filtra realitatea doar cu ajutorul vechilor lor perspective, să găsească azi o grămadă de motive să fie îngrijoraţi de soarta omenirii. Dacă un ditamai academicianul de 70 de ani, cu competenţele sale presupuse funcţionale, se uită la orice canal TV, e firesc să se simtă cel puţin intrigat de noile valori ale societăţii. Dacă mai şi citeşte un Click, sau cum i-o fi zicând la cel mai citit ziar din România, cretinismele de pe fiecare pagină cu siguranţă îl vor buimăci. Başca ţâţele goale îi vor trezi câteva amintiri plăcute, dar asta e altă poveste...
Acum mă preocupă situaţia tinerilor intelectuali.

Nu mă întristează atât de mult bătrânii care (încă mai) gândesc, cât tinerii care gândesc ca bătrânii ce nu gândesc.
Sunt tot mai mulţi cei care recurg la argumentul trecerii timpului ca sursă de validare a valorii.
Unii dintre tinerii intelectuali de azi s-au prins de o schemă funcşională, şi se ţin ca idioţii de ea.
De exemplu, ei consideră că o melodie e bună din cauză că e veche. Sau că portul popular era mai trainic croit, că pe vremuri totul se făcea mai bine, chiar şi tocana sau sexul. Acest tip de argument funcţionează pentru că trecerea timpului este într-adevăr una dintre sursele de validare a valorilor.
Eu mă îngrijorez însă de amploarea pe care o ia trecutul în tinerele noastre capete aşa-zis luminate. Recuperarea trecutului nu e o treabă uşoară, iar greutatea acestuia îl plasează rapid, cel mai adesea fără prea multă cercetare, direct în tinerele inimi.
Noile generaţii de patrioţi vorbesc de neam, de marii noştri eroi, de potenţialul românesc nedescperit, cu sufletul la gură, cu pumnii strânşi. Deci nu se poate discuta nimic calitativ, nu există dialog real cu tinerii teribili ce flutură mândri steagul cu orice ocazie - la concert Inna, Bere Gratis sau Smiley. Aceasta este norma, ca masă manipulată, şi nu mă interesează.
Cei care însă determină aceste tendinţe, noii formatori de opinie, sunt cu adevărat răspunzători pentru deficitul de valoare intelectuală al noilor valuri de patrioţi.
Deşi, dacă mă gândesc la gaşca lui Nae Ionescu, parcă aş ezita să susţin că e bine ca patrioţii să fie inteligenţi.
Chiar dacă au trecut peste 20 de ani, nu avem contextul potrivit pentru a ne manifesta sănătos patriotismul, orice act identitar fiind distorsionat de această lipsă de sens. Penuria de valoare, lipsa de încredere atât individuală cât şi colectivă, sărăcia ca mod de viaţă, toate astea le-am purtat cu toţii câteva decenii.
Schimbarea noastră la faţă (ce mai faci, Cioranule?) ne-a prins nepregătiţi, şi asta nu ar fi o ruşine în sine, dacă nu s-ar vedea că uităm prea repede chestiuni fundamentale.
Un amnezic, trăind în fluxul perpetuu al schimbării, rămâne neschimbat tocmai pentru că uită clipa dinainte.
Trecutul nostru nu este o treabă cu care să ne mândrim pe la festivaluri. Îl recuperăm prin muncă de cercetare la biblioteci şi arhive, apoi multă reflecţie şi contemplare a prezentului care îl conţine.
Tinerii intelectuali ultra-patrioţi, ce vor să construiască repejor un nou popor, nu cred că au idee câte sacrificii inutile au fost demult făcute şi în această direcţie.
E greu să spun clar, pentru că motivele ce-i determină pe noii noştri mari patrioţi să fie atât de intoleranţi cu prezentul, iar pe unii să devină de-a dreptul imbecili atemporali, sunt foarte complexe.
Aparenta creştere alarmantă a decadenţei umanităţii nu poate justifica un nou conflict major. Vocile care cer întoarcerea la valori ascendente sunt tot mai puternice. Se mărşăluieşte pentru normalitate, şi asta nu e normal. Sunt oameni speriaţi de decadenţă, şi nici asta nu e normal. În loc să ne gândim cu toţii ce putem face să nu ne asfixieze normalitatea (un ideal toxic, care niciodată nu a existat), în loc să încercăm să respirăm liber fiecare, ne dăm în cap. Deocamdată cu principii, dar cât de curând şi cu restul armelor din dotare.

Se fac tabere de zor, peste tot: în cazul discutat acum, să spunem că avem tabăra de patrioţi şi tabăra de anti-patrioţi. Formatorii de tabere sunt foarte ocupaţi cu luptele de principii. Procesul a început de câţiva ani, şi cei care se bazează pe principiul dreptului la imparţialitate, ca mod de garantare a libertăţii proprii, au motive să fie cuprinşi de panică. Intelectualii bătrâni, cei care deobicei trag pe bune semnale de alarmă, nu mai prea sunt luaţi în serios tocmai din cauza unor tineri intelectuali mari patrioţi sau anti-patrioţi, care îşi trag unii altora de probă băşinicile lor de alarmă. Bătrânii înţelepţi au ajuns cumva cam ca în bancul cu ciobanul pus pe şotii, de cheamă aiurea de 3 ori sătenii să-i apere turma de lupi, şi a patra oară vedem cum lupii râd şi cântă la urmă...

Dar curând (curândul istoric nu este cel cotidian, deci nu neapărat poimâine) aceste tabere vor avea nevoie de confruntare şi acţiune tot mai directă.
Pentru conştiinţa unei societăţi, opiniile greşite au rolul de-a o menţine pe calea propriei evoluţii, prin debarasarea periodică de balasturi şi recuperarea din trecutul ei a valorilor sănătoase.
Intenţionat nu voi intra aici în capcana filosofică a prescrierii unor asemenea valori arbitrare, pentru că Eu nu sunt Societatea în care trăiesc, iar perspectiva ce-a fascinat filosofii dintotdeauna - formatarea politică a societăţii - a devenit un miraj obsolet, ca vizualurile de pe winamp.
Libertatea în general a devenit plictisitoare, fricile îşi cer dreptul iar Istoria se cere repetată, ca o vacă nemulsă-n amurg. Religionarii de azi, în numele unor principii deloc noi (nevoia de a face curăţenie, ca "sfântă" misiune), anatemizează cu dreapta-n stânga, uitând câteva chestiuni fundamentale, pe care bunicii noştri au promis cu sfinţenie că vor avea grijă ca nici stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-nepoţii lor să nu cumva să le uite.          
Mi-am cumpărat cu 6 lei cele două volume ale Historiei Hieroglifice de Cantemir, şi mă tot mir.

Duminică, pe tren cu toată lumea la baie la Ocna Sibiului, am călcat din greşeală o cârtiţă pe bătătură;
era o nemţoaică-româncă cu doi copchii după ea. Mi-am cerut scuze, şi mi-a răspuns cu o glumă politicoasă:
- Kein problemăn Sie, era piciorul bolnav!
Am râs sănătos toţi patru, şi atenţia mi-a fost apoi atrasă de dialogul unor tineri studenţi:
- Ai fost la chef aseară, bă?
- Am fo', bă.
- Şi cum o fo', bă?
- Sub orice cronică, bă.
Noroc că mă ţineam de bară, altfel cădeam din tren de râs.
Fiind pe val acum chestiunea bacalaureatului şi în genere a educaţiei tineretului din ziua de azi, le-am mulţumit în gând studenţilor pentru perla plină de reflexii.

Ritmica limbajului ne poate juca peste uneori, iar mai sus avem un excelent caz de derapaj sonor, pe fond de agramatism bine instaurat. Am încercat să-l trec eu testul pe băiat, spunându-mi că de fapt a făcut un joc fin de cuvinte. Ascultându-l mai departe, m-am resemnat. Aşa era el, mai de ansamblu, nu-l interesau detaliile, sau diferenţa dintre un cronicar şi un critic. E important că cheful la care a fost nu a fost demn de atenţia lui.
Urechile mele supuse domniei detaliului au simţit că ritmica e identică: sub orice critică, sub orice cronică, sună la fel, şi sensul e apropiat.
Apoi m-am întrebat cum adică sub orice critică? Dintre toate criticile aduse cuiva, cele mai nasoale sunt mai jos? Sau cineva e atât de down, încât nici nu mai merită criticat?
A, sensul criticii din expresie nu are legătură cu exegeza, darmite cu cronica.
A fost o pistă falsă pe care m-am dus cu băiatul din tren.
Dacă spun însă: "Unii români au ieşit în sfârşit din beznă, deşi se află în continuare într-o stare critică", asta înseamnă că încă putem aduce obiecţii utile stării naţiunii fără să însemne automat că-i suntem duşmani.
Că deocamdată nu tre să ne târâm pe sub pământ, ca orbeţii, numiţi şi ţâncii-pământului.

Dor de echilibru

Din cauza primă că nu pot vedea doar jumătatea plină sau doar jumătatea goală a sticlei, ci pur şi simplu sticla, paharul, pet-ul, shot-ul, etc., şi din cauza secundă că mereu văd simultan o jumătate plină şi o jumătate goală, sunt nevoit să gândesc dublu fiecare aspect al vieţii, fie el cât de minor. Culmea, nu din aceste cauze mă consider printre puţinii gânditori pertinenţi ai acestor vremuri.
Iar ca să punem puţin gândirea la treabă, în legătură directă cu clipul de mai-sus, întreb:
există două Moldove sau nu?
Există una plină şi una goală, sau două goale şi două pline?

Cu operatorii logici şi, sau, şi şi/sau se pot face tot felul de mişculaţii şi/sau nuanţări, dar cert este că însăşi existenţa (a ceva, sau în general) nu se poate demonstra numai cu aceşti operatori logici.
Avem nevoie şi de altceva.
Bunăoară, la întrebarea de ce bei tu, Zmeoiule? nu am putut folosi niciunul dintre operatorii logici menţionaţi, fiind obligat să folosesc negaţia de tip iraţional: nu beau, doar vi se pare vouă.
Omul poate atinge limitele Universului prin ego-ul său îmbibat inteligent cu alcool. Lupta cu ego-ul e mai acerbă la beţie, şansele de-a câştiga războiul cu noi înşine cresc numai dacă ne concentrăm. Cronicizarea actului de a bea semnifică frica ce ne-a învins, pentru că am ratat prea multe încercări. Spiritul, devenind spirituos, se înalţă şi cade simultan; la fel de rapid devenind fără margini, depăşind înţelegerea celor treji, care din pespectiva celui beat devin teribil de mici.
Nu toate băuturile îmbată la fel, şi dintre toate tăriile, aleg pălinca veritabilă, pentru că oferă cel mai mare grad de emanare per spirit.

Dacă vara la amiază bei repede şi multă pălincă, garantat te dezintegrezi în particulele tale cele mai fine. Unii dintre noi putând chiar să facă salturi cuantic-existenţiale de la un plan al realităţii la altul! Alţii pot întrerupe temporar linia continuă a amintirii, a conştiinţei propriei lor vieţi, memoria internă fiind cu îndemânare pusă în stand-by. Altfel spus, black-out total. Acest exerciţiu cere disciplină, nu poate fi făcut de începători, şi din păcate nu poate fi explicat neiniţiaţilor, rămânând să fie perceput de către aceştia ca un act teribil, un moft, sau ca ceva de neiertat.
În acest caz, unii adepţi ai lucidităţii absolut non-alcoolice se folosesc de tautologia echilibrului ca stare benefică, de terapiile la modă, sau de expresii generice psihologizante, de exemplu iată frustrările clasice ale beţivului incorigibil. Se crede că toţi beţivii beau dintr-un motiv care la început e simplu, dintr-o neînţelegere care generează un labirint al izolării. E trist că beţivii nu au luciditatea argumentativă pentru a se apăra legitim de cei care îi persecută, şi că cel mai adesea ei îi persecută pe cei care nu beau.

Wiki cică ne sperie cu adevărul medical:
Delirium tremens (DT) este cea mai severă complicaţie a sevrajului etanolic şi se manifestă în general la 48-96 ore de la întreruperea consumului de alcool. Majoritatea semnelor clinice care apar în DT sunt similare celor din sevrajul necomplicat, dar diferă ca severitate: tremor, instabilitate vegetativă (hipertensiune şi tahicardie), agitaţie psihomotorie, stare confuzională, halucinaţii, febră. 

Acum, revenind la cele două jumătăţi ale sticlei, ca ramuri complemetare ale drumului vieţii, cred că victoria asupra folosirii greşite a puterilor alcoolului nu înseamnă să nu bei deloc, ci să înveţi să bei cu măsură. Cine nu bea deloc, adică nu se desfată cu un vin bun la o poveste cu prietenii, nu savurează măcar o bere după un set mare câştigat la ping-pong, sau un absint brusc oferit de o necunoscută în club, etc., acela nici măcar nu a început lupta, încă nu păşeşte pe calea propriului echilibru.
Da, sunt oameni - puţini - care nu au nevoie de o asemenea luptă, pentru că sunt deja în punctul lor de echilibru. Dar dacă nu ai avut linişte niciodată, şi mereu ai fost însetat de aventură, a-ţi găsi propriul echilibru presupune să fii capabil să trăieşti în miez de paradox, să accepţi din când în când câte o experienţă transformatoare, radicală.

 


 

Beethovian Astro Bachelors

Afară e o noapte liniştită cu cer senin, şi eu sunt norul omniprezent şi invizibil de pe acest cer.

În aerul rarefiat din jurul meu nu găsesc tensiune suficientă, deşi e vară plină. Nu mă pot stoarce peste acest Oraş-Cetate unde m-a abandonat vântul amnezic.

Sâmbăta miresele înalţă seara baloane inutile cu aer cald, de-acolo de jos. Ce plictisitor că tre' să le sparg pe toate, să nu treacă la Doamnele de sus. Odată am găsit într-unul un răvaş ciudat: ce-ai de pierdut, câne?

Nu cer nimic clipelor, care trec fără să mă poată urni. Nici păsărilor de pradă, care nu mă mai pot fraieri. Mai demult le dădeam lor bucuros toată agoniseala - praf de stele, poze bune de desktop, cuvintele bătrânilor în amurg pe prispe, îngrijoraţi de secetă.

Sunt un nor triunghiular umed, dar nu destul. M-am împotmolit recent cu vârful în jos, undeva într-un lan de grâu. De atunci Pământul mă ţine legat şi mă descarcă, de aia nu mă pot ploua.

Sunt pedepsit pentru aroganţa de a mă fi crezut rezolvat cu elevarea. Odată ridicat, m-am crezut scutit de nimicurile oamenilor. 

Acum va trebui să învăţ din nou să umblu pe jos, să vorbesc, să mă împungă clipele şi locurile pe unde voi căuta hrană, să fiu om.

Din punct de vedere esoteric, anumite poziţii ale planetelor par privilegiate. Simetriile de pe cer predispun omenirea la o creştere sensibilă a atenţiei. În asemenea momente remarcabile - Triunghi Planetar, Cruce Cosmică, Dreptunghi Mistic, Zmeu, Hexagon, etc. - planetele încep dansul laolaltă, amplificându-se sau ocultându-se, într-o horă extraordinar de complexă.

Muzica sferelor nu se repetă niciodată, deşi unele cadenţe apar ritmic.

În această perioadă, vedetele balului cosmic par să fie Jupiter, Saturn şi Neptun, adunaţi la sfat de taină, într-un Mare Triunghi.

Neptun e la el acasă în Peşti. A ajuns prin 2012, şi nu va pleca decât prin 2026. Vine acasă destul de rar - o dată la 164 de ani, deci am avea motive să ne simţim privilegiaţi. Aici jos, unii oameni aşteaptă un nou Potop, alţii se spală mai cu plăcere; unii inventează de zor chestii noi, alţii fac greşeli cu consecinţe de neiertat. Dar fie că vrem sau nu, avem cu toţii parte de acelaşi feeling: Lumea noastră este un Ocean, care devine tot mai mic şi mai murdar. Trebuie să ne deschidem noi orizonturi, să ne curăţăm şi să visăm - din nou.

Herr professor Saturn acasă la ceva Scorpioancă mereu umedă, îi predă lecţii de quantum-leap karmic, iar ea se preface că îl ascultă, cu gândul la următorul lip-on-lip sălbatic. Până prin 2015, intensitatea de orice fel - folosită în sens negativ - va fi plătită scump, la preţ echitabil - herr contabil-temporal are grijă de sancţiunile tuturor; fiecare primeşte ce dă. Dar inexplicabil - unora le sare muştaru' veninos mult mai repede, iar alţii învaţă lecţiile de smekerit fraierii, mai rapid. Cei curaţi au motive reale de uimire, Lumea devenind cu cât mai dirty cu atât mai trendy.

     

În ultimul din colţurile Marelui Triunghi, Jupiter exaltă de zor. Zilele astea a ajuns la Mama Luna, unde va fi gâzduit cu drag pentru un an. Timp destul pentru a-şi desfăşura în voie rafinamentele spirituale, dar şi desfătările cele mai domestice. Unii oameni îşi vor găsi unica plăcere în a-şi vizita rudele sau prietenii gazde perfecte. Sindrofiile selecte bine ticluite, întrunirile cultural-urbane sau party-urile sănătoase, câmpeneşti vor atinge înalte standarde spirituale. Deja porceala nu mai e la modă, mai ales că resursele globale devin o problemă. Civilizaţia porneşte din cămin şi se întoarce acolo, iese doar pentru strictul necesar, nu se mai stă aiurea pe afară - pieţele oraşelor sunt tot mai pustii. 

       

Parcă în pocinog la sfatul celor 3 mari planetari, a apărut şi Lilith, Luna Neagră. Se ţine scai de Jupiter, proaspătul venit în casa Lunii. Ea s-a strecurat puţin înainte, sub mantia Soarelui, şi de când e aici face numai rele. 

Cele mai mari rele, că o ajută Zeus, cu care in illo tempore a şi fost combinată.

 În casa Lunii face rele cu cea mai mare plăcere, iar cu ingenuul Jupiter dă la fiecare 35 de ani câteva tunuri scurte. Mari sau foarte mari accidente (1978), războaie mondiale (1943), răscoale (1907). Jupiter are grijă să nu pară atât de grav, mai ales că şi ea are grijă de artişti, mai mult sau mai puţin ţicniţi.

...masacrul de la Guernica (Pablo Picasso 1937)

O conformaţie astrală de Mare Triunghi, este foarte stabilă, reunind 3 planete în acelaşi element - cu mici excepţii. Astfel acel element devine mai potent, emanând propriile principii şi energii, dând tonul general. Însă privit sub aspectele sale karmice, orice triunghi planetar este un statu-quo, o autosuficienţă a clipei de acum, care cel mai adesea devine o provocare, dacă nu chiar o capcană. Cu alte cuvinte, nici prea bine nu-i bine!

O smekerie legată de Marile Triunghiuri sunt cele 3 puncte opuse planetelor formatoare, care devin indicatori preţioşi.
De exemplu, de acum într-o săptămână, până pe 12 iulie, situaţia pe cer se va precipita tot mai tare:
Alături de Marele Triunghi expus până aici, se vor forma şi alte minunăţii: un Zmeu şi un Dreptunghi Mistic.
Pluto în opoziţie cu Jupiter nu va mai fi decât în 2026, deci acum avem ocazia unor schimbări de anvergură. Luna şi Pluto se vor afla în puncte sensibile, iar ca o notă personală, până în 2014, Pluto se va tot plimba încoace şi încolo peste Ascendentul Zmeoiului, iradiaţiile inimii sale generând schimbări imprevizibile.

Nu pot fi Schimbarea pe care vreau să o văd în ceilalţi,
deocamdată,
sunt un nor triunghiular minuscul ce-şi iradiază conştiincios nefericirea,
ignoranţa. 
Credeam că epatează doar vecinii mei, particulele foarte grele, maneliştii din blocul imaginar 
pe care aterizez în răstimpuri.
Calculam cel mai rapid frecvenţele şi ionii, astfel încât să vă bronzaţi nespus de frumos chiar şi fără cremă de protecţie, dar nu-mi prea păsa cum vă simţiţi acolo jos, ah, sunt un nor prea umed, în sfârşit mi-am dat drumul să plou, abia acum înţeleg de ce existaţi, 
oameni!

            

Aurica Sânzienescu şi cortegiul ei de consecinţe

M-am trezit azi dimineaţă într-o stare de echilibru suspect. 

Am dat să aprind veioza, dar nu era curent. 

Am observat că oricum era lumină.  

 Privesc uluit, mult mai tare decât Bohme la Aurora sa.

 Lumina vie se depărtează puţin câte puţin. Unde fugi, lumină a clipei? Mai  rămâi cu mine...

E ora 8. Mi-am dat seama unde ţinteşte lumina! În locul Echilibrului Celest Perfect dar Efemer (ECPdE)  

E ora 08:03:53. În câteva clipe Soarele va sta aici. Cu mine.

Apoi va veni vara. Voi evita hora Sânzienelor Electrice, deseară.

La Cofetărie

- Aş dori o broscuţă vă rog.
- Aici sau la pachet?
- La pachet vă rog.
- 2 lei 80.
- Am doar 2 lei 70, vă aduc o mie mâine.
- Bine, dar să nu uitaţi.

Străvise

Am străvisat un fel de lume matriarhală, oarecum la fel cu a noastră.
Femeile erau cam ca şi cele de azi, majoritatea sprintene la minte şi limpezi la inimă, dar bărbaţii erau cu totul altfel. Toţi preferau să asculte întocmai cuvântul femeilor, care le era cel mai preţios, atârnând mai greu ca aurul sau pămîntul. Traiul simplu era acelaşi de când lumea. Pentru bărbaţii lumii străvisate, multe din îndatoririle care le par obligatorii celor din lumea noastră, le erau inutile.
Aveau foarte mult timp liber, petrecându-l în ascultare. Desigur că nu le erau interzise plăcerea, violenţa, prostia, decât că nu aveau dreptul să cânte. De la începuturile lumii, bărbaţii au respectat clauza unică a necuvântării, astfel clădindu-se extrem de repede şi solid întreaga orânduială matriarhală.

După secole de contemplare şi desfătări, bărbaţii îşi pierduseră în mod firesc capacitatea de exprimare, uitând să mai emită sunete. Nici măcar grohăielile bunicilor nu mai puteau fi reproduse, tinerii abandonând obiceiurile şi fiind în ton cu ultimele răcnete ale modei, care cereau o muţenie absolută, de la naştere până la moarte, şi chiar şi după aceasta. Gâtlejurile li s-au atrofiat, iar palmele s-au bătucit de la atâta aplaudat, unicul mod de manifestare a plăcerii, violenţei şi prostiei.
Printre conducătoarele lumii mele din vis, cele mai puternice erau desigur cele din tribul Vestitelor Cântăreţe Brune. Pe două dintre acestea, le-am surprins cândva într-o ipostază absolut senzaţională. Într-o pauză recreativă, îmi ceruseră felii de ananas şi suc de rodie. După ce le-am servit, trebuia să ies, iar ele să îşi continue studiul. Ca să pot rămâne în templul lor izolat fonic, m-aş fi putut folosi de anumite privilegii dobândite cu sudoarea frunţii de-a lungul anilor, dar după ce am ieşit, m-am transformat repede într-un musc mut, şi am pătruns înapoi pe gaura cheii. Cele două Vestite Cântăreţe Brune, Nuray & Hacce, aveau de învăţat un cântec nou, pe care cu toţii au avut curând şansa să îl aplaude, dar eu am fost primul! Dacă un bărbat le-ar fi văzut citind de pe partituri, ar fi trebuit să fie sfâşiat în 4 bucăţi şi dat la 2 lei, studiul partiturilor fiind activitatea cea mai intimă a femeilor, ascunsă cu grijă de mii de ani de privirile avide ale bărbaţilor.
 



Încerc şi o traducere, liberă:

Iată jumătate din problema 

pe care aţi tot tropotit-o.  

Întrebaţi-i, de asemenea, folosul, 

pentru a spune aşa. Apoi daţi-vă derunumu.  

A fost dor, de exemplu, să fie nebun.  

Întreabă-te ce faci şi du-te după Düşmüşem, 

care este în dragoste cu Mâşukunu. Aruncă  

o tufă de trandafir asupra câmpiei, unde 

sfârşeşte Leul culcat în pat pentru Fox.  

Du-te la Ochi şi loveşte ochiul de Bou. 

Calitate inferioară, Argint, munte, platou.  

Dic ce zi de vreme plăcută,  

vino, vino, ooh tu privighetoare, 

atrăgătoare de doliu!  

Du-te întreabă Robul tău 

dacă este în apele tale.

În cântec este vorba despre un tip de durere care în lumea noastră nu are corespondent semantic, mai ales că se referă la tot felul de zeităţi păgâne şi nume proprii, imposibil de înţeles pentru noi. Totuşi, vă pot spune că pentru cei din lumea străvisată, Fox înseamnă vulpe-animal-cinstit, iar leul este sclavul tuturor animalelor. Expresia a fi în apele tale înseamnă, ca şi pentru noi, a fi liniştit, dar a fi în apele altcuiva înseamnă a iubi, în general. Dacă iubeşti ca boul, se spune că ţi-ai dat derunumu.
În lumea străvisată, eu fusesem un privilegiat al sorţii încă din copilărie. Mi-a plăcut muzica la fel ca tuturor celorlalţi băieţi de vârsta mea, dar în plus visam intim să cânt, lucru total interzis de legea străbună.
Pe la 11 ani, am trăit o întâmplare extraordinară, care mi-a schimbat total cursul viselor.
Ajunsesem copil de fructe la palat. Adică, grijeam de bunăstarea cântăreţelor invitate, preparând platouri pompoase şi cele mai exotice sucuri de fructe. Conducătoarele lumii aveau încredere în mine, şi şi eu în mine.
Într-o seară ce se anunţa obişnuită, fiind invitată o mare doamnă alături de una mai tinerică, am simţit că ceva uimitor e pe cale să mi se întâmple. Am servit totul ca la carte, şi când să ies am observat că femeia mai în vârstă, faimoasa şi renumita Cemile Sönmez, îşi lăsase caietul cu cântece deschis. Am înţepenit, cu privirea pironită la notele muzicale. Mă fascina felul cum ornamentele acelea neînţelese se transformă în muzică. Toate conducătoarele de trib erau acolo, era evident că trebuia să fiu pedepsit pentru necuviinţa mea. În schimb, cântăreaţa cea tânără a început un cântec, ca şi cum nu eram acolo.

Am ascultat nemişcat, apoi am ieşit afară zăpăcit. Colegii mei guguiau deja cele mai aprige mustrări. Am mers cu sufletul încărcat la culcare. Dimineaţa, prima comandă a Vestitelor Cântăreţe Brune m-a bulversat şi mai tare. Cangül Kanat, tânăra cântăreaţă de aseară, dorea un fresh de pere domneşti, la pat. Când să intru cu platouaşul de fructe şi fresh-ul de pere în camera ei, am rămas mai mult decât era voie în uşă, privind siderat instrumentele ei. Erezia de pe lume a făcut ca vestita fată să-mi zâmbească şi să mă invite să mă aşez, întrebându-mă dacă mi-ar place să cânt cu ea. Aşa a început prima mea poveste de iubire, ajungând noi să studiem pe ascuns, în fiecare noapte în camera ei de cămin. Deci pe furişatelea am învăţat eu să cânt la chitară. Avem şi o filmare, în care eu ţin armonia la chitară:
   

Îmi place viaţa mea,

am fost Gündüzdün o noapte

Îmi place inima ta,

am fost visat de o speranţă

Lunile trec anii trec, Part!

Partea cu Heart Goes lumini

Sunteţi care suferă de durere,

şi-a făcut Oldun temniţa preferată

Luni trec, trec şi ani,

inima arde bucată cu bucată

Îţi place temniţa

unde suferă de durere Oldun

Corpul, într-un incendiu,

în ochii mei, o Shinin'

Eşti o revoltă,

prizonierul favorit al Sorţii

Lunile trec trecând prin ani,

îmi arde inima bucată cu bucată

Îmi place temniţa unde am fost,

suferă de durere Oldun

Luni trec, trecute prin ani,

de-mi arde inima bucată cu bucată

Îmi place temniţa,

suferă de durere Oldun

(Şi aici, am perfectat vers-autor, limba de best dinlemeler)

Chiar dacă nu intru în lumea străvisată în fiecare noapte, întâmplări ar mai fi de povestit...

Revenind la lumea noastră, văd uneori că laolaltă poeţii şi traducătorii din ziua de azi pot fi destul de uşor puşi pe stand-by de minunatele şi imprevizibilele motoare google, care uneori întorc nişte rezultate absolut miraculoase.

Cam asta am străvisat, din cauză că am mâncat acasă nişte cartofi prăjiţi de mama apoi am adormit foarte intens pe drumul spre concertul ăsta de vis.

Hemorfenomenologia unei boli oarecare dpdv oniric

Anume azi dimineaţă Bălăbaşii au trântit hardcore în emisiunea crosovă nişte Mr. Bungle!

Mike Patton dimineaţa la radio. Mare performanţă pentru radio-românia-cultural.
M-am redezmeticit cât de repede cu o cafea, plin de idei. Am ciugulit câteva firimituri din ultimul vis.
Eram într-un spital, totul alb, ca în orice vis cu spitale. Trebuia din clipă în clipă să intru în operaţie, ajunsesem la cuţit, vorba aia. Spaima din vis îmi accelera nu doar bătăile inimii din vis, ci şi celei aşa-zis reale. Am realizat cât de firavă e ultima, legătura dintre cele două inimi ale mele se putea rupe în orice moment. Stăteam speriat pe puntrea dinte cele două lumi, nu la fel de iluzorii, dar nu puteam alege încotro să-mi revărs realitatea.
- Ce cuţit dom'le, lăsaţi-mă să plec, nu am nevoie de nicio operaţie! îmi venea să strig, dar vidul alb din jur nu-mi amplifica groaza.
Am dedus disperat că aş putea opri visul. Din moment ce în vis ştiu despre inima mea de aici, aş putea să visez altceva, mai convenabil. Iată, imediat mi-au şi revenit inimile la loc.
- Domnule Zmeoiu', weekendul trecut aţi mâncat în fiecare amiază câte un durum tavuk doner cu mult ardei iute. Chiar dacă aţi încheiat prânzul cu ayran, faptul că a fost foarte cald afară v-a afectat iremediabil sistemul digestiv. Trebuie să vă operăm. Vă vom anestezia complet, vom scurta doar puţin de tot colonul, apoi vă veţi trezi fără durerile înfiorătoare care v-au adus aici.

Priveam 6 ochi ce mă priveau. Nu înţelegeam cum adică trebuie să fiu operat. Deşi eram legat de pat, mă simţeam perfect. Nu-mi aminteam să mă fi durut vreodată ceva, mai ales colonul!
Ahaaaa, mi-am amintit bucuros, ce bine că visez!
Îmi place ardeiul iute, recunosc. E un aliment interzis în dieta mea, tocmai de aceea nu pot rezista tentaţiei de a devora vreo 2-3 ciuşte din când în când. Astfel, în Istanbul mi-a fost imposibil să mă abţin. Dar nu păţisem nimic. Ca tanti aia din reclama la bifidus, de-şi trecea zâmbitoare palma în jos peste abdomen, cu un gest liniştitor. Asta-mi era realitatea, dar în vis, doctorii erau deja cu bisturiele pregătite! Devenise imperativ ca visul să ia o altă direcţie, acum! Hm. Nimic, deocamdată nu puteam schimba firul întâmplărilor.
Nu-mi simţeam corpul, puteam asista la operaţie detaşat de el.
Totuşi, frica mea dispăruse, curiozitatea luându-i locul. Am inspectat sala de operaţii. Într-un colţ, câteva instrumente.

Doctorii verificau dacă anestezia şi-a făcut efectul. De probă, o tăietură în abdomen. Priveam uluit înăuntrul maţelor mele, nu mă durea deloc. Din câte ştiu, colonul e pe acolo. M-a lovit un nou val de panică la gândul că se va tăia din mine. Între timp, una dintre asistentele doctorilor, o tânără rotofeie, a luat o chitară de aia exotică. Am început să ascult o melodie de m-a adormit pe loc.

Începe un vis în vis.
Umblu noaptea pe nişte străduţe, în Istanbul. Caut ceva, dar nu ştiu ce caut, ca deobicei când sunt treaz.
Ajung la un turn, înconjurat de turişti tolăniţi şi localnici care cântau, povesteau, pierdeau timpul toţi laolaltă.
Beau şi eu rapid câteva beri, îmi cânt doina acompaniat de turci, până răsare soarele şi apare Murat. E cel care vorbeşte despre piatră în filmul Crossing the bridge. Îi spun că nici nu l-am văzut, nici nu l-am trecut. Ne înţelegem bine cu privire la Univers în genere. Mergem să cumpărăm de la non-stop 2 sticle de vin, ca să putem povesti. Pe drum, strecurându-ne printre miile de turişti mangă prin baruri, îmi aduce la cunoştinţă că turcoaicele sunt greu de atins. Printre hohote îi spun că nu caut să ating turcoaice, la care el face o pauză lungă, cu subînţeles. Ca să ne scoatem din ceaţa gândurilor, îi spun clar că nu caut să ating nimic, fiind atins de fiece val de marmură al mării ce se aşterne la picioarele noastre. Râdem amândoi de accesele mele de lirism, previzibile dealtfel.
Muzica sună în continuu în Istanbul şi culmea, Murat are un studio de înregistrări. Când am intrat înăuntru, asta căutam, ştiam. O casă plină de intrumente şi un pc-rachetă cu care să le înregistrezi.
Prima oară pun mâna pe o chitară fretless. Murat e un jazzman fin, apreciază folclorul românesc. Din stiva de saz-uri, aleg la întâmplare o bağlama şi jamuim politicos vreo oră, după care ne îmbrăţişăm ca fraţii şi plec subit, panicat de sentimentul că am uitat complet de trecut. Experienţa prezentului continuu cere pregătire, şi doream ca visul să se oprească aici, în vârful ăsta.
Am revenit în visul din spital, în salonul post-operatoriu, unde asistenta rotofeie îmi descânta la ureche lângă pat în timp ce dormeam, visând visul de mai sus. M-am trezit şi am întrebat-o unde sunt - a zâmbit înţelegătoare. Mi-a spus că pot să plec, dar să evit excesele, vindecarea mea încă nu era completă. Am căutat ieşirea din spital, după câteva minute toate culorile realităţii mi-au revenit în faţa ochilor.

M-am trezit complet abia după o analiză atentă a conştiinţei şi percepţiilor: sunt în ţară, într-o crâşmă de gară, aşteptând autobuzul şi privind la televizor. Mireasă pentru fiul meu, reclame. Îmi dau seama că din visul ăsta nu mă pot trezi, e ultimul strat al realităţii. Decât dacă o să mă culc în autocar, dar tocmai beau cafea, deci probabil am alte planuri pe ziua asta. Hmm, oare unde vroiam să merg?
La tv, după reclame, moderatoarea ne îndeamnă să ne întoarcem la oile noastre, adică la Dragoş şi Cornelia (parcă). Vedem cum oile astea două se ceartă în hamac, fiind regizate şi montate ca şi cum s-ar certa doi îndrăgostiţi. Cât de diferit mă credeam eu, când mă certam! Credeam că am motive obiective, că am dreptul să îmi susţin perspectiva, că la urma urmei e chiar mai distractiv să te cerţi din când în când...
Mi se face greaţă puţin din cauza cantităţii de real pusă în show-ul ăsta care năvăleşte peste mine ca un tanc - printre rânduri se pot citi premisele de barbarizare ale emisiunii, şi e timpul să ies din crâşmă, chiar dacă e furtună şi frig afară. E vară.
Cică.