Sub orice cârtiţă

Există o nouă tendinţă printre intelectuali. Mă refer la cei tineri, între 25-35 de ani.
E oarecum firesc ca intelectualii bătrâni, marea majoritate putând filtra realitatea doar cu ajutorul vechilor lor perspective, să găsească azi o grămadă de motive să fie îngrijoraţi de soarta omenirii. Dacă un ditamai academicianul de 70 de ani, cu competenţele sale presupuse funcţionale, se uită la orice canal TV, e firesc să se simtă cel puţin intrigat de noile valori ale societăţii. Dacă mai şi citeşte un Click, sau cum i-o fi zicând la cel mai citit ziar din România, cretinismele de pe fiecare pagină cu siguranţă îl vor buimăci. Başca ţâţele goale îi vor trezi câteva amintiri plăcute, dar asta e altă poveste...
Acum mă preocupă situaţia tinerilor intelectuali.

Nu mă întristează atât de mult bătrânii care (încă mai) gândesc, cât tinerii care gândesc ca bătrânii ce nu gândesc.
Sunt tot mai mulţi cei care recurg la argumentul trecerii timpului ca sursă de validare a valorii.
Unii dintre tinerii intelectuali de azi s-au prins de o schemă funcşională, şi se ţin ca idioţii de ea.
De exemplu, ei consideră că o melodie e bună din cauză că e veche. Sau că portul popular era mai trainic croit, că pe vremuri totul se făcea mai bine, chiar şi tocana sau sexul. Acest tip de argument funcţionează pentru că trecerea timpului este într-adevăr una dintre sursele de validare a valorilor.
Eu mă îngrijorez însă de amploarea pe care o ia trecutul în tinerele noastre capete aşa-zis luminate. Recuperarea trecutului nu e o treabă uşoară, iar greutatea acestuia îl plasează rapid, cel mai adesea fără prea multă cercetare, direct în tinerele inimi.
Noile generaţii de patrioţi vorbesc de neam, de marii noştri eroi, de potenţialul românesc nedescperit, cu sufletul la gură, cu pumnii strânşi. Deci nu se poate discuta nimic calitativ, nu există dialog real cu tinerii teribili ce flutură mândri steagul cu orice ocazie - la concert Inna, Bere Gratis sau Smiley. Aceasta este norma, ca masă manipulată, şi nu mă interesează.
Cei care însă determină aceste tendinţe, noii formatori de opinie, sunt cu adevărat răspunzători pentru deficitul de valoare intelectuală al noilor valuri de patrioţi.
Deşi, dacă mă gândesc la gaşca lui Nae Ionescu, parcă aş ezita să susţin că e bine ca patrioţii să fie inteligenţi.
Chiar dacă au trecut peste 20 de ani, nu avem contextul potrivit pentru a ne manifesta sănătos patriotismul, orice act identitar fiind distorsionat de această lipsă de sens. Penuria de valoare, lipsa de încredere atât individuală cât şi colectivă, sărăcia ca mod de viaţă, toate astea le-am purtat cu toţii câteva decenii.
Schimbarea noastră la faţă (ce mai faci, Cioranule?) ne-a prins nepregătiţi, şi asta nu ar fi o ruşine în sine, dacă nu s-ar vedea că uităm prea repede chestiuni fundamentale.
Un amnezic, trăind în fluxul perpetuu al schimbării, rămâne neschimbat tocmai pentru că uită clipa dinainte.
Trecutul nostru nu este o treabă cu care să ne mândrim pe la festivaluri. Îl recuperăm prin muncă de cercetare la biblioteci şi arhive, apoi multă reflecţie şi contemplare a prezentului care îl conţine.
Tinerii intelectuali ultra-patrioţi, ce vor să construiască repejor un nou popor, nu cred că au idee câte sacrificii inutile au fost demult făcute şi în această direcţie.
E greu să spun clar, pentru că motivele ce-i determină pe noii noştri mari patrioţi să fie atât de intoleranţi cu prezentul, iar pe unii să devină de-a dreptul imbecili atemporali, sunt foarte complexe.
Aparenta creştere alarmantă a decadenţei umanităţii nu poate justifica un nou conflict major. Vocile care cer întoarcerea la valori ascendente sunt tot mai puternice. Se mărşăluieşte pentru normalitate, şi asta nu e normal. Sunt oameni speriaţi de decadenţă, şi nici asta nu e normal. În loc să ne gândim cu toţii ce putem face să nu ne asfixieze normalitatea (un ideal toxic, care niciodată nu a existat), în loc să încercăm să respirăm liber fiecare, ne dăm în cap. Deocamdată cu principii, dar cât de curând şi cu restul armelor din dotare.

Se fac tabere de zor, peste tot: în cazul discutat acum, să spunem că avem tabăra de patrioţi şi tabăra de anti-patrioţi. Formatorii de tabere sunt foarte ocupaţi cu luptele de principii. Procesul a început de câţiva ani, şi cei care se bazează pe principiul dreptului la imparţialitate, ca mod de garantare a libertăţii proprii, au motive să fie cuprinşi de panică. Intelectualii bătrâni, cei care deobicei trag pe bune semnale de alarmă, nu mai prea sunt luaţi în serios tocmai din cauza unor tineri intelectuali mari patrioţi sau anti-patrioţi, care îşi trag unii altora de probă băşinicile lor de alarmă. Bătrânii înţelepţi au ajuns cumva cam ca în bancul cu ciobanul pus pe şotii, de cheamă aiurea de 3 ori sătenii să-i apere turma de lupi, şi a patra oară vedem cum lupii râd şi cântă la urmă...

Dar curând (curândul istoric nu este cel cotidian, deci nu neapărat poimâine) aceste tabere vor avea nevoie de confruntare şi acţiune tot mai directă.
Pentru conştiinţa unei societăţi, opiniile greşite au rolul de-a o menţine pe calea propriei evoluţii, prin debarasarea periodică de balasturi şi recuperarea din trecutul ei a valorilor sănătoase.
Intenţionat nu voi intra aici în capcana filosofică a prescrierii unor asemenea valori arbitrare, pentru că Eu nu sunt Societatea în care trăiesc, iar perspectiva ce-a fascinat filosofii dintotdeauna - formatarea politică a societăţii - a devenit un miraj obsolet, ca vizualurile de pe winamp.
Libertatea în general a devenit plictisitoare, fricile îşi cer dreptul iar Istoria se cere repetată, ca o vacă nemulsă-n amurg. Religionarii de azi, în numele unor principii deloc noi (nevoia de a face curăţenie, ca "sfântă" misiune), anatemizează cu dreapta-n stânga, uitând câteva chestiuni fundamentale, pe care bunicii noştri au promis cu sfinţenie că vor avea grijă ca nici stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-nepoţii lor să nu cumva să le uite.          
Mi-am cumpărat cu 6 lei cele două volume ale Historiei Hieroglifice de Cantemir, şi mă tot mir.

Duminică, pe tren cu toată lumea la baie la Ocna Sibiului, am călcat din greşeală o cârtiţă pe bătătură;
era o nemţoaică-româncă cu doi copchii după ea. Mi-am cerut scuze, şi mi-a răspuns cu o glumă politicoasă:
- Kein problemăn Sie, era piciorul bolnav!
Am râs sănătos toţi patru, şi atenţia mi-a fost apoi atrasă de dialogul unor tineri studenţi:
- Ai fost la chef aseară, bă?
- Am fo', bă.
- Şi cum o fo', bă?
- Sub orice cronică, bă.
Noroc că mă ţineam de bară, altfel cădeam din tren de râs.
Fiind pe val acum chestiunea bacalaureatului şi în genere a educaţiei tineretului din ziua de azi, le-am mulţumit în gând studenţilor pentru perla plină de reflexii.

Ritmica limbajului ne poate juca peste uneori, iar mai sus avem un excelent caz de derapaj sonor, pe fond de agramatism bine instaurat. Am încercat să-l trec eu testul pe băiat, spunându-mi că de fapt a făcut un joc fin de cuvinte. Ascultându-l mai departe, m-am resemnat. Aşa era el, mai de ansamblu, nu-l interesau detaliile, sau diferenţa dintre un cronicar şi un critic. E important că cheful la care a fost nu a fost demn de atenţia lui.
Urechile mele supuse domniei detaliului au simţit că ritmica e identică: sub orice critică, sub orice cronică, sună la fel, şi sensul e apropiat.
Apoi m-am întrebat cum adică sub orice critică? Dintre toate criticile aduse cuiva, cele mai nasoale sunt mai jos? Sau cineva e atât de down, încât nici nu mai merită criticat?
A, sensul criticii din expresie nu are legătură cu exegeza, darmite cu cronica.
A fost o pistă falsă pe care m-am dus cu băiatul din tren.
Dacă spun însă: "Unii români au ieşit în sfârşit din beznă, deşi se află în continuare într-o stare critică", asta înseamnă că încă putem aduce obiecţii utile stării naţiunii fără să însemne automat că-i suntem duşmani.
Că deocamdată nu tre să ne târâm pe sub pământ, ca orbeţii, numiţi şi ţâncii-pământului.