Nu am scăpat prea ieftin după weekendul acesta în care sfântul Andrei s-a jucat de-a coincidenţele semnificative cu mine. Pe lângă jamming şi platouaşe mistice, m-am ales cu un misterios genunchi drept lovit şi un umăr stâng înţepenit. Nu mai sunt atât de sigur dacă mă tem sau nu de sfârşitul meu fizic, dar cred că durerile deocamdată au menirea de a îmi reaminti să exist mai blând.
Zmeoiu a făcut în ultimul timp câteva incursiuni în Teatrul Imaginar, unde spectatorii nu asistă la drama de pe scenă ci se confruntă cu scenariile din propria lor imaginaţie. Înţelegerea nemaifiind necesară pentru acest simplu act, Zmeoiu' s-a simţit ca acasă în mijlocul grămezii de instrumente.
Una dintre poveştile posibile ale Teatrului Imaginar ar fi drumul lui Omamuzé către adevărul sinelui.
Leul Omamuzé porneşte o aventură plină de sens şi semnificaţie personală, situaţie în care bineînţeles că miza este maximă. Ori ori.
Fiind inevitabil înţeles greşit de către cei care nu pot renunţa la nevoia lor de înţelegere, Omamuzé va rătăci abătut prin lume până când o va întâlni pe Oblanamé. Fiind un leu tot mai puternic, Omamuzé o va zgâria la început tandru pe leoaica sa dragă, apoi mai puţin tandru, pentru că nu degeaba ne ascuţim mai bine ghearele în blana şi sufletul altei fiare (chestia cu pila de unghii e doar o fiţă a oamenilor).
Din iubirea sa fără margini vor erupe câteva gesturi violente, peste care Oblanamé nu va putea trece nici cu vederea, nici cu obrazul.
Aşadar, Omamuzé va trebui să fie judecat de către o instanţă universală, supraumană şi omnianimală.
Ophiucus, cunoscut în plan simbolic ca şi U̴ , s-a oferit să cântărească cu atenţie dar nu singur gravitatea faptelor izvorâte din iubirea lui Omamuzé pentru Oblanamé. Având în vedere că în plan sideral pe 29 noiembrie Soarele intră în semnul lui purtătorului de şarpe Ophiucus, în cvorumul cosmic s-a decis destul de rapid ca Omamuzé să fie pedepsit prin azvârlirea celor 7 planete tradiţionale înspre coama sa trufaşă.
Din vechime, ne-au rămas de la savanţii arabi o mulţime de nume de stele, care mai de care mai plăcute auzului: Aldebaran, Zuben Elgenubi, etc.
Ciulind eu mai bine urechile în toiul acestei nopţi de duminică, am distins din tot corul ceresc glasul unei stele anume, din constelaţia lu' Orion.
Mai precis, Mintaka şade prinsă la centura vânătorului Orion. Mi-a şoptit ea numai mie cum e cu căderile de zi cu zi şi cum ar fi cu zborul de pe urmă, dar nu am chef de înţelepciune acum.
Ascultând-o eu mult şi bine, am zis iaca să-i aduc repejor o ofrandă steluţei minunate, care cică străluce la greu ultraviolete de 90.000 de ori mai tari ca Soarele nostru. Păi numai de 3 ori de ar lumina soarele mai tare, că ne-am rumeni încet-încet, chiar şi pe iarna asta ce se anunţă friguroasă!
Dacă tot mă sâcâie de câteva zile Saturn, Portishead şi faptul că n-am lemne, am zis totuşi să nu stau degeaba sub cer.
În ultimele zile dinaintea Duminicii, am observat că se petrec câteva lucruri foarte curioase dar le-am dat ignore că aveam de furcă în acelaşi timp cu unele lucruşoare mai ciudate. Dar în paralel cu evenimentele din viaţa mea, am remarcat schimbări serioase şi rapide în mentalitatea tuturor românilor, dom'le!
De acum se vor linişti apele, se vor eficientiza rotiţele la ceasuri; apucăturile nesănătoase vor cădea în desuetitudine, iar traiul cotidian în general al românilor se va îmbunătăţi, asta e clar. "Las' că-i bine şi mai rău" va deveni un fel de dovadă a nesimţirii civice. Pluteşte în aerul Nemărginirii o euforie de care nu pot decât să mă bucur laolaltă cu oamenii mei.
Cât despre restul din viitor, rămâne de văzut, ca deobicei.
Curiozitatea mea cu privire la atmosfera electorală din weekend a fost satisfăcută prematur vineri seara, când un amic mi-a divulgat involuntar semnul învingătorului. Pentru că, de când lumea şi pământul, o confruntare fi-va fiind câştigată doar de cel care-şi ştie cânta deja propria victorie.
Să trec acum la cele petrecute în planuri mai subtile.
M-am trezit că mă aflu în sinea mea sâmbătă noaptea într-o stare extrem de volatilă în preajma unui foc deloc întâmplător înconjurat de tobe, fluiere şi pălinkă.
Singurul lucru de care am fost capabil a fost să plonjez din nou (atât de previzibil) în propriul abis.
Prin definiţie, abisul sufletesc este acea stare în care te scufunzi şi în fiecare clipă simţi cum cazi, la nesfârşit. A-bysum, fără fund. De ce nu sunt capabil să mă abţin să mă arunc în gaura mea neagră? Pentru că pentru mine cel mai frustrant a fost să ştiu că nu îmi pot atinge capătul propriei surse de distrugere voluntară. Alcoolul, ca agent spirtual psihopomp, m-a însoţit adesea în plonjeurile cele mai spectaculoase.
Pe drum în jos, acolo înăuntru, am dat destul de devreme de proprii mei daimoni. Ăştia primii sunt cei care ies uneori la suprafaţă (vezi şi sensul expresiei, "ce draci am!").
Dar nu m-am speriat, pe ăştia primii îi salut deja din mers. Din cădere, mai precis. Tot mai jos şi mai jos, am continuat să cad la nesfârşit. Vă mărturisesc că de la un timp de căzut, devine chiar com(n?)fortabilă ideea că nu ai cum să dai de capătul iadului, că de fapt numai durerile noastre de pe drum contează.
Am dat de un fel de păianjen care vroia să cuprindă în plasa lui toate sufletele pământului, să imobilizeze orice inimă care mişcă. Nu i-am dat atenţie, ştiu pe de rost tablele lu' Saturn, ete na, toţi murim. Am continuat să beau şi să cad. După ce mi s-a pornit panarama existenţială special destinată pentru toţi cei adunaţi în jurul focului, a cărui vatră vie este întotdeauna punctul meu vital de sprijin, am zărit pentru câteva clipe adevărurile, alea grele, care nu au formă de baubau, şi care aşteaptă acolo să le vezi şi să rămâi trăznit locului pe veci.
Văd aşadar că se îngroaşă treaba, că ar fi şanse să rămân ţicnit, să nu mai pot urca printre oameni. Am râs pe deasupra acestui gând al meu, pe care apoi l-am şi scos la suprafaţă. L-am oferit în mod naiv prietenilor mei, ca un copil ce aduce în palmele goale meduze otrăvitoare lu' tată-so. Au râs indiferenţi, aşa că o să continuăm incursiunea.
După ce mi-am dat seama că ar fi exclusiv alegerea mea să nu mai ies niciodată din coşmarul meu infinit şi că printr-un simplu zâmbet se poate dizolva orice gând negru (cum ar fi în cazul meu plăcerea patimaşă a autodistrugerii, de exemplu), am continuat să cad, ca să ajung la level-ul ăla unde am lăsat data trecută jocul neterminat.
Aici am dat de Ea.
Totul e iluzie....Totul e iluzie.
Instant am simţit cum îmi pierd puterile. Mă refer la puterile alea luminoase, ca sumă a tot ce am ştiut eu până acum că ar fi Bunuţu', Frumosu' şi Adevăru'.
Totul e iluzie, toooo....tuuu....uuul, îngâna ea perfid, strecurându-mi cu un cântecel finuţ tocmai ăl gând al morţii mele. Nu există nimic, îmi spunea privirea ei jucăuşă.
Ca răspuns fiziologic, acolo sus, la 7 eternităţi deasupra mea, pe gaura infimă unde mă vârâsem, răzbăteau nişte sunete înfiorătoare. Deloc surprinzător, am observat cu calm cum gâtul meu răgea din toate puterile; îmi ţâşneau flăcări turcoaz pe nări, miros de sulf prin urechi şi un bas continuu la interval de Do-Fa# pe cur. Aparent nejustificat în contextul ăsta infernal, ţineam liniştit ochii închişi, fiind conştient că asta e singura mea salvare. Dacă eu cel de sus aş fi deschis atunci ochii fizici, ochii cei singuri rămaşi întregi în trupul pe cale să se disperseze, s-ar fi rupt frânghia şi nu cred că mai postam eu nimic pe aici. Plus că privirea mea (a mea?) ar fi devastat totul. Ar fi făcut realitatea implozie, ce mai, cu tot cu ceaun şi voia-bună a tovarăşilor mei de drum.
Fără să mai dau atenţie la ce i se întâmplă corpului meu acolo sus, am decis să o privesc direct în ochi pe Ea.
Era ultima şansă, oricât beam tot nu mai cădeam, eram condamnat să o ascult cum cântă că totul e iluzie. Chestia asta a devenit imaginea palpabilă a infernului pentru mine. Se ştie că repetiţia indefinită e sau infern sau paradis (vezi cât de evident este rolul mantrelor).
Am stat şi am privit-o în ochi, dar săbiile de care era înconjurată m-au convins rapid să-mi las jos privirea. Într-o clipă s-a lipit de mine, goală şi caldă. Cântecul i s-a transformat treptat în şoapte. Acel soi de şoapte care provoacă orgasme auditive. Phuu ce m-a nimerit scorpia! Îmi ştia punctele slabe. Nu mă puteam opri să nu o ascult, să nu îi pun mâna pe sâni, să nu....să nu. Măcar mor în glorie, mi-am zis. Întotdeauna am fost mai senzualist, acum a venit vremea să plătesc. Între timp eu mângâiam avid, tot felul de chestii, mai mult sau mai puţin vii. Aş fi fost chiar tare să o întreb de zodii, sau de profilul ei de fb. Dar frica creştea, nu mai eram aşa sigur dacă zâmbetul îmi e deajuns să o opresc. Sexoasa de Ea se transformase în ceva iapă parcă, eu pipăiam mai departe, tot mai fără chef. Să fii senzual fără niciun chef e altă imagine posibilă a infernului pentru mine. Plin în jurul mâinilor mele de tălpi în loc de palme, de organe, de păr ud, mădulare. Imagine standard, de origine medievală, a damnării. Gata, mor.
Când deodată....
Când deodată, ce să vedeţi domnuţii mei, am zărit cum acolo sus flacăra focului a început să pălească. Pentru încă 3 eternităţi, am rămas suspendat într-un întunerec, cel mai imobil întunerec posibil de imaginat. Nu mai existam. Corpul meu din realitatea de sus a şi fost călărit şi pus pe izopren la somn. Au venit visele să aprindă lumina în întunerecul de jos. Am văzut un copil singur pe terenul de fotbal, cum se încalţă foarte sigur pe el cu adidaşii cu crampoane, se leagă la şireturi şi apoi dă un gol la vinclu de toată frumuseţea. Apoi în jurul lui s-au zbătut câteva aripi luminoase, în semn aplaudativ. Ghemuită în braţele mele ca o felină, Ea mi-a strecurat o amintire esenţială: tu visezi visul ăsta, nu uita că în copilărie la obligatea erai capabil să ţinteşti oricând bara de sus, exasperându-i pe toţi în curtea şcolii.
- De ce vrei să cazi, când menirea ta este să urci?
Când să-i dau răspunsul meu gata pregătit, de pe vremea când am terminat cu filosofia, urechile mi-au ţiuit scurt şi subit nu mai auzeam absolut nimic. Să fiu surd fiind o altă imagine a infernului pentru mine, am încercat să ascult cât de atent am putut. Buzele ei mă întrebau acelaşi lucru, şi am prins-o de mâna dreaptă cu mâna mea stângă, să o fac să tacă. Poate impulsul ăsta m-a costat toată aventura ce a urmat. Visele nu mai erau ale mele, eram surd şi absolut singur în întunerec. Am încercat să prind ceva cu mâinile, dar totul s-a transformat încet încet în jur. Ea s-a retras ca nisipul printre degetele mele şi am început să cad din nou, cu o viteză ce îmi făcea inima să pompeze demenţial. Cam cu 314 bătăi pe minut.
Sus am avut o tentativă să mă mişc de pe izopren ca să vărs, dar m-am resemnat repede. Aici jos, începuseră să-mi bată în creieri toate ciocanele iadului, îmi ieşea sânge verzui din urechi. Nici nu am apucat să regret surzenia mea dinainte, că în jurul meu s-au îngrămădit deodată cele mai demente party-uri posibile. Aici singura lege fiind să-ţi pierzi sinele şi să fii spart fără limită, exact aşa am devenit şi eu într-o clipă. Mă feream de elicea unui vapor când mi-a intrat din întâmplare cuţitul unuia care dansa direct prin jugulară, ceea ce mi s-a părut tare de râs. Gâlgâind, am continuat să cad fără gânduri. Conştiinţa mi se stinsese odată cu focul de sus, unde domnea liniştea nopţii. Deh, ca la cabană la Băişoara.
Cu ultimele zvâcniri, am reuşit să gândesc că eu gândesc. Sunt o trestie, Rene. Dar Conştiinţa se pregătea să îmi dea lovitura finală.
- Aici se va termina, îmi spuse. Nu te mai târâi prin viaţă, ştim amândoi tot ce ai greşit, unde şi când.
Am auzit vocea unui copil care îl ruga pe alt copil să îl nască. Nu mai eram capabil să îi dau Conştiinţei răspunsul final. M-am resemnat. Din nou, nu am căzut destul, nu am atins limita propriului ego, de unde să pot călca pe el şi să pot începe cu adevărat să mă ridic şi să umblu liber. Mă ridicam înapoi la iluziile mele. O voce tot mai îndepărtată îmi cânta Next time, my dear Sebastian!
M-a trezit o altă Ea, umană şi polimorfă. Ea de fapt era acum prezentă parţial în toate fetele care mă priveau, ca pe un adevărat zmeu. Le eram recunoscător, dar nu poate fi deajuns. Realitatea e mai complicată, mai ales a doua zi după ce te duci cu pălinka în jos. Nu puteam înţelege nimic şi în starea aia nu pot întreba nimic.
Nici dacă coloana mi-e fracturată pe bune, nici dacă toate vânătăile sunt adevărate. A trebuit să accept că mi-am pus tricoul pe foc, era lejer documentabil. Martorii misteriilor mele nocturne nu prea s-au consolat cu glumiţele de a doua zi, mai ales că îi trăgea aţa spre vot.
Cel care a avut grijă de contactul meu permanent cu eu cel de jos dinăuntru a fost bunuţul meu prieten, Fluieraşul Frânghier-Şaman. Şi-a rupt blajin din ochii lui albaştri un Cerc pe deplin Întreg şi mi l-a oferit în cea mai usturătoare şi tăcută înţelegere.
Deocamdată zmeoii nu sunt trecuţi pe listele electorale dar am certitudinea că am contribuit tocmai prin panarama mea la evitarea unei pontissime mascarade.
Aşa am urcat Feleacul pe lângă bicicletă, zumzăind teme muzicale printre dinţi ca să evit invazia gândurilor. Ooo, tu Deal al Durerii ce drag îmi eşti! Am dormit vreo 40 de ore, cu 3 pauze scurte să gonesc graurii din mândreţea de vie târzie şi să mă asigur că totuşi exist.
Din somnul ăsta plin de cele mai edificatoare vise, m-am ridicat cu o forţă nouă, până aici şi acum. Asta sunt sigur şi nu mă mai mir că ţine aşa mult. Am făcut pace cu nevoia mea cea mai ascunsă, de a o simţi pe Gaia cea adevărată sub picioarele mele. Ar fi mai bine spus la picioarele mele. Nu ştiu la alţii cum e, dar pentru mine fundul iadului nu e decât o întâlnire cu Gaia cea adevărată. Întâlnirile mele cu Principiul Feminin aici pe Terra nu s-au încheiat, dar aleg să nu mai vreau să cuceresc nimic. Aleg să îmi cânt mie propriile victorii.
Totuşi, aş vrea să vă pot asigura, domnişoarele mele, că nu o voi mai lua razna din cauza frumuseţii voastre. Dar cum nu se poate şti când ni se termină serialul vieţii şi începem unul nou mai sus, vă aştept la o cafea, ici-colo, în Acum-ul meu cel mai riscant. Cu cea mai cruntă corectitudine la care mă pot ridica, admit că deocamdată nu mai pot promite nimic. Sunt doar un copil smeker care nu a început să chelească degeaba (citez din memorie o veveriţă). Nu mă pot opri din a mă răni din când în când cu zâmbetul vostru, dar vestea bună e că în paradoxul lor asumat, chiar şi pământenii pot pluti!
Rădăcina cuvântului curiozitate este latinescul cura, care înseamnă proces de vindecare. Aşadar curiozitatea poate fi înţeleasă ca şi vindecare prin cunoaştere. Atunci când simt nevoia de a cunoaşte anumite lucruri sunt în starea de a primi o vindecare. Deloc întâmplător, satisfacerea curiozităţii este însoţită de senzaţia de binefacere. Când curiozitatea mă împinge să caut răspunsuri la întrebări, atunci când le găsesc mă simt mulţumit, ca după o saună. Rădăcina grecească a curiozităţii este κριτος, judecata ca şi facultate a cunoaşterii. În sensul ei bun, curiozitatea este o cale de evoluţie şi un instinct de autoconservare. Nu doar oamenii sunt curioşi ci şi animalele, fapt care îmi justifică afirmaţia. Să cunoşti cât mai mult din lumea ce te înconjoară şi din Univers este o garanţie a evoluţiei speciei tale. Istoria confirmă acest lucru şi la nivel cultural.
Banalităţile fiind spuse, să trecem la sensurile negative ale curiozităţii.
A-ţi băga nasul unde nu îţi fierbe oala, ca şi act eminamente uman, este primul aspect negativ al curiozităţii. Obiceiul ăsta poate să ajungă chiar şi un stil de viaţă.
Riscurile generate de curiozitatea care devine bolnăvicioasă sunt simbolizate de stereotipia cu pisica. Un animal foarte curios, pisica ştie să facă astfel încât să afle ce se ascunde acolo unde îşi îndreaptă privirea înţeleaptă. Uneori însă, din curiozitate în curiozitate, pisicile mai ajung drept în colţii dulăilor, fapt observabil chiar şi de pe banca enoriaşelor de pe sate.
În era virtuală, curiozitatea poate fi satisfăcută foarte facil. Google şi Wiki sunt la dispoziţia oricui este curios despre absolut orice subiect. Că satisfacţia oferită de informaţiile virtuale nu prezintă garanţiile solide ale mijloacelor tradiţionale de cunoaştere, este altceva.
Curiozitatea este folosită în presă, pentru a face cititorii să citească. Dacă un titlu nu îmi stimulează curiozitatea, nu mă obosesc să îl mai citesc-accesez. Astfel s-a ajuns la stilul senzaţionalist artificial omniprezent în titlurile ştirilor etc. Tabloidizarea extremă este un simptom al mentalităţii societăţii actuale, al oboselii ei generalizate.
Revenind la funcţia ei benefică, curiozitatea este utilă celor care inventează, descoperă, aduc noul în viaţa celorlalţi. Experimentarea este alimentată din curiozitate. Unele descoperiri majore au fost făcute din pură curiozitate. Alte experimente au eşuat din prea multă curiozitate.
Calea de mijloc în cazul curiozităţii presupune a şti când să ignori anumite aspecte şi când să ciuleşti urechile în bătaia vântului.
Fără să fim curioşi, nu am putea evolua.
Aşadar, ca Zmeoi din Nemărginirea Sibiului, am şi eu o mare curiozitate. Va fi confruntare directă sau nu? Oraşele s-au inflamat prin proteste, acolo unde există minţi mai treze. Mai nimic despre asta în mass-media oilor. Distribuţia culorilor electoratului din primul tur de pe harta României este cea mai elocventă dovadă că două treimi din români s-au dus în somn la vot.
Dar realitatea se schimbă de la zi la zi, acum pe ultima turnantă ar fi timpul pentru minuni.
Voi amâna satisfacerea curiozităţilor mele până lunea viitoare când totul va trece prin poll-uri. Cura spiritului pe care o urmez de câteva zile îmi interzice să ascult vuietele demagogice din presă şi să amestec ciorbele din oalele care fierb pe focurile altora.
Ieri dimineaţă când m-am trezit aveam dificutăţi majore cu scaunul dinăuntru, care de vreo 5 zile a cam uitat să se mai ceară pe afară. Pe tron mi-a venit un benga-sms de la Mistreţ, cu o întrebare capcană: care dintre noi doi e Ionesco şi care e Beckett? Eu fiind Ionesco la obraz sprijinit în palmă şi Blaga la buze (după cum se poate vedea din şedinţa foto iniţiată mai sus), nu am reuşit să-i dau decât un răspuns absurd. Nici Mistreţul nu prea aştepta altceva. Decât eventual pe Godotul ăla al lui, dar asta e altă poveste .
Azi dimineaţă în schimb m-am trezit dintr-un somn foarte adânc. Am visat că eram femeie, mereu goală. Tocmai ce păşeam cu graţie afară din lac la lăsarea serii. De fapt imaginea onirică mă bântuie de când mi-am setat pe desktop poza cu gagika asta. În jocurile fanteziei mele i-am bănuit abia târziu în umbră piersica. Oare ce face exact acum tipa? O altă şedinţă foto, desigur. Dar fotograful, cum s-a simţit el în momentul când zeiţa ieşea din mare? A pus-o cu mâna în poză, cum fac profesioniştii? "Te rog stai cu degetul mare de la piciorul stâng la 2 centimetri deasupra vălurelelor, dragă". Sau a lăsat-o să înoate printre peşti, să se plimbe goală pe malul lacului? Poate nici nu o cunoştea, doar s-a nimerit pe acolo şi a pândit-o pervers în libertatea ei, apoi ţac poza instant.
Hm. Prea multe întrebări şi scenarii.
Azi viind degrabă vineri şi 31 octombrie, am senzaţia că sunt o căţea cu trei capete şi mă poartă în lesă o babă la răspântie de drumuri. La noapte va trebui să am mare grijă cu care bot ling, cu care latru şi cu care muşc. Tot ce voi face aşadar va depinde de voinţa Sfintei Vineri, care după astre e ziua mea optimă iar după credinţa populară pare să fie un mix de zeiţe. Am cercetat puţin zona şi cred că Lilith, Venus şi Hecate se vor simţi chemate în noaptea aceasta, dinaintea zilei morţilor. Din ultimul ei pătrar, Luna în Vărsător va revărsa mult vânt şi schimbare peste sufletele cele treze în astă noapte. După concert vom celebra frumuseţea Universului strâns lipiţi unii de alţii, alături de toţi câinii şi toate bufniţele pădurilor din Nemărginire.
Iar mâine voi sărbători Luminaţia în două cimitire apoi voi merge la psyparty, cică maramite să mai las din poverile vieţii. Ego-ul meu este o remorcă plină de iluzii pe care o căram până nu demult fără să ştiu că o pot lăsa în Feleac în drum. Contează enorm să mă pot mişca liber, fără idei stabilite şi aşteptări inutile. Revelaţia asta am avut-o pe drum spre casă alaltăieri, dar o a doua revelaţie mă aştepta tăcută în noapte, pe cealaltă parte a aceluiaşi drum.
E o greşeală să porţi degeaba tot ce e iluzie, dar o greşeală dublă (CJ20EGO) este să crezi că te poţi mişca prin lumea dată aici şi acum, fără iluzii. Atunci când te simţi eliberat de poveri, de fapt tu însuţi eşti cea mai cruntă dintre iluzii. Te păcăleşti singur, crezând că vitalitatea (Iveco) poate ocoli inevitabilul paradox, de a fi cea mai adevărată dintre iluzii. Adică umanitatea în actul ei generic. Doar atunci când eşti absolut pasiv (mort, deobicei) ieşi de sub tirania contradicţiei de a fi. Las subiectul aşa vag deocamdată că nu am răbdare acum.
Până să îmi iau permisul intergalactic, mi-am descoperit deja numerele raketei mele de viitor, care va funcţiona bineînţeles cu Spirtual în amestec egal cu Divinol.
Ego-ul meu are o singură portiţă de scăpare în faţa reproşurilor propriei mele conştiinţe şi a uitării istoriei. Să se afirme până în pânzele albe de aici şi până în satinul negru al liniştirii sale de acolo, de după.
Cică azi sibienii merg în Piaţa Mare la 16.30 să le vorbească fostul lor primar, posibil viitorul lor preşedinte. Voi fi prezent pentru a-mi da seama efectiv ce am de făcut cu dreptul meu de vot, care mai nou pare că a devenit o obligaţie, dacă ar fi să mă iau după un trend foarte inteligent strecurat pe youtube.
Exercitarea dreptului la vot nefiind o obligaţie, mi se par destul de puerili cei care caută argumente de ce nu vor să voteze. Tot respectul pentru cei care vor să voteze şi ştiu cu cine şi de ce. Din punct de vedere civic, cei care vor merge weekendul ăsta la vot o fac (în principiu!) pentru a garanta şi libertatea individului. Deci atât libertatea de exprimare cât şi libertatea de neexprimare, nu?
The Great Will Zgârie-Brânză ar trebui votat de toţi actorii din ţară şi de toţi românii din diasporă, dom'le!
Pe mine personal mă distrează perspectiva de a avea un preşedinte care se sparge, să fim în ton cu Occidentul pe bune. Deşi mare brânză nu cred că se va face încă în direcţia asta...Panourile electorale fiind pline ochi cu de-alde Brânzovenescu iar electoratul foarte sceptic, divizat şi întărâtat, mă opresc aici fără a mai trâmbiţa că merg sau nu merg la vot. Ca să anulez cele spuse până aici, aş profeţi că va ieşi Iohanul oricum, cu sau fără votul meu. Dar nu spun nimic.
O să închei pe azi, trebuind să recunosc un fapt. Ieri am simţit că nu exist. Am simţit cum ciorchinii încă neculeşi aşteaptă în vii, cum se bucură graurii, am simţit cum inima pământului bate sub mine, am simţit din când în când cum mai falsează gândurile omenirii. Dar cel mai semnificativ, am simţit că între toate astea, eu nu exist! Noutatea minunată ar fi că, spre deosebire de aceeaşi senzaţie de anul trecut pe vremea asta, îmi place teribil să nu exist. Uneori e o datorie a oricărui spirit critic viu.
După un îndelung timp de contemplare, Zmeoiu' întrezări Victoria de la capătul tunelului vieţii întipărită pe un cauciuc din grădina casei sale natale. Se gândea de câteva zile că nu are niciun rost să te agiţi să înţelegi mai mult decât poţi înţelege. Aşa chitit şi dress-code-uit, în ultimul weekend coborî el încetişor din Feleac în Cluj, să dea o tură pe la mâţe.
Realitatea concretă nu poate fi un martor de încredere pentru niciun animal mai de soi, darmite pentru un ditamai Zmeoi. Se ştie că toată înţelegerea, comprehensiunea şi aprehensiunea în regnurile extra-umane se bazează pe o sinestezie perpetuă şi firească, astfel încât lui Zmeoiu' nu i-a fost deloc dificil să adulmece potenţialităţile felinice din preajmă. Doar că scenariul nu s-a iniţiat în direcţia previzibilă şi nu a fost loc de nicio vrăjeală.
Mâţele mereu apar mai multe deodată în acelaşi loc, cu câte 81 de vieţi fiecare, în loc de 9. Zmeoiului îi place la culme să fie încadrat de forţe egale şi suprareale, deşi în cazul acesta o prefera pe cea din stânga lui, care prezenta două glande mamare de felină de ar fi făcut pe oricine să ţâţâie veşnic a ţâţă de mâţă.
Dincolo de realitatea concretă, cele două mâţe îi şopteau în canon să intre fără teamă pe poarta dintre ele. Doar că Zmeoiu' era cam amărât şi întunecat în sinea lui (ce jalnic a încercat în poză să pozeze, nu?).
Văzând una ca asta, cele două mâţe s-au contopit instant într-una şi mai puternică.
Atunci Zmeoiu' şi-a dat seama că nu are de ales (niciodată în relaţie cu o pisică nimeni nu are de ales) şi că trebuie să o sărute neapărat. Zis şi făcut, numai că 2 oiţe piţe rătăcite la oră târzie prin club bineînţeles că s-au oprit din pişarea lor placidă ca să trântească un "ce de sparţi pe acia fată, unu linge uşa de la baie, hai să mergem la păşunea de unde am venit, că o mai fi rămas şi pentru noi ceva iarbă totuşi, sper, adică hai pişă-te odată, tu!".
Ajuns pe drumul ce urcă la infinit spre brâncuşenie (culcuşul său din Feleac), Zmeoiu' tânjea să zboare ca un fluture, alături de o fluturesă anume, dansând indefinit spre un viitor victorios.
Dorul de mâţe te poate face să-ţi pierzi capul, a fost concluzia acestui weekend.
