La ce bun să te învârţi în jurul cozii, când poţi face foarte uşor ca totul să se învârtă în jurul tău?
Recent rotindu-mă eu prin Piaţa Mare, am întrebat de sus de pe ghidon o pisică tocmai această întrebare. Dar ea m-a trimis posacă la un prieten bun de-al ei.
Şi am ajuns de unde am plecat. Nu există nicăieri, nici nicălaltăieri.
Neantul e şi el o iluzie. Am înţeles asta din privirea câinelui negru ameţit de bicicleta mea insistentă.
Weekend-ul trecut, Zmeoiu´ s-a trezit tocmai la Bistrița în plin Basm. Așa se anunțase a fi a doua ediție a festivalului și așa a și fost.
Totul a început de jos.
Noaptea de vineri a adus unele dileme legate de supraviețuire, dar fiind ajutat de Frânghierul Fluierar și întreaga sa echipă, Zmeoiu´ s-a ridicat și a umblat sâmbătă din nou la pădure, la șulivar.
Acolo, un alai întreg de zâne l-a fost dezmierdat toată ziua, astel încât spre lăsarea nopții fiara a fost din nou în gata cu show-ul.
Date fiind natura apoteotică a esenței sale sufletești și imposibilitatea de a se descotorosi de pielea umană, Zmeoiu´ s-a resemnat fără însă să facă vreun compromis legat de misiunea stabilită.
Deghizat în om nebun, a mers așadar și a doua noapte la hala cu dj și zâne, tot fără să țină minte nimic.
...Ui! Ui!
Venind și duminica cu cele două ciorbe aferente amiezii, Zmeoiu´ s-a confruntat cu seria inevitabilă de întrebările alea grele. Așa singurel la masă cu cele două blide golite de ciorba magică a vieții, și-a dat seama că numai el cu sinele lui însuși își pusese întrebările, Fiind momentul cel mai nepotrivit și pre dificil de răspuns la fiecare în parte, a strigat strigătul ăla mut de îl știu toți dar nu le place. În restaurantul gol, nimeni să audă. Pe afăriță, caniculă. Ca pedeapsă pentru că a tribalizat zânele, Zmeoiu´ nu-și va putea opri strigătul mut până ce întrebările sale nu-și vor primi răspunsurile. Astrele, zânele, Ra & Irlo, cuvintele și ochii, totul a dispărut în neant. Spectrul morții nu mai era spectru, devenea din ce în ce mai palpabil. Deloc surprinzător, pentru că orice sfârșit se cade să fie duminical.
Când deodată, ce să și vedeți dumneavoastră răsturnare de situație, chelnerița l-a chemat la bar, șoptindu-i terifiată că însuși ´Niezo-cel-Adevăratu´ a sunat-o.
Păi da, pe numărul ei, că Zmeoiu´ nu mai avea baterie demult. Zmeoiu´ a pus capăt strigătului mut, și-a dres glasul și a luat telefonul din mânuța Violetei. Principala dispută a fost dusă cu privire la destinația uneia dintre coastele Zmeoiului. Fiind fisurată deja, ´Niezo ținea cu dinții să i-o rupă, ca să-i facă răspuns direct simplu ceva femeie pe măsura lui. Zmeoiu´ a încercat să-i dea politicos câteva explicații, cum că strigătul mut nu avea legătură cu lipsa de femeie. Dar zeitatea sa supremă era într-o stare tare încăpățânată și tot i-a făcut cadou niște dureri, pe care Zmeoiu´ dealtfel învățase cum să le ducă. Fără să mai ținem cont acum de alte curiozități inutil de satisfăcut, vă pot spune sincer că rezumatul conversației lor ar fi următorul: în toată tărășenia cu basmul, prins de bunăvoie și nesilit de nimeni sub tăvălugul metafizic al consecințelor faptelor sale filosofice strigătoare la cer, Zmeoiului i-a fost dată totuși o nouă șansă (totuși, cuvântul care-ți poate trece ființarea prin urechile acului). Zmeoiu´ va putea să audă din nou sferele alea și miracolul vieții, minune a clipei eterne care învinge moartea. Pentru că râsul sănătos a devenit tot mai rar, ´Niezo l-a mai iertat o dată pentru toate celelalte. Hopa când a apărut și Frânghierul cu gașca, mirați fiind peste măsură de starea de lucruri atât de dubașă, chelnerița ne-a mărturisit că toată noaptea a visat un singur vis. Ca niciodată când n-ar fi fost, cică pe lume s-ar fi auzit doar atât:
- Noi!
De câţiva ani Zmeoiu' şi-a meşterit din propriile experienţe şi cu mâinile goale o jachetă cu totul şi cu totul de metal invizibil. Meşterul Kubrik l-a sfătuit să o poarte cât mai rar, doar atunci când sufletul i se va umple de amarul oamenilor. De la o vreme, Zmeoiu' purta jacheta aproape non-stop, nu numai pentru că sufletul i se deschidea aproape involuntar, ca un melc iresponsabil de temerar, ci şi dintr-un oarecare spirit de pedanterie, dacă e să fim sinceri. Oboseala melancolică nu-i mai permite luxul de a se lăsa surprins cu garda jos.
În primul rând, inima trebuie protejată.
În prima linie, e înţelept să ai tot echipamentul pe tine.
Trecând prin tot felul de situaţii limită, Zmeoiu' a ajuns la concluzia că nu doar sufletul său trebuie protejat, ci mai ales mintea sa buiacă, cea care generează tensiunea dintre faza şi nulul vieţii. Recent, fiind situat printr-o aventuroasă coincidenţă într-un muzeu, Zmeoiu' a descoperit piesa lipsă din costumul său de luptă metafizică: un coif temporal, pe care înainte cu vreo 37 de vieţi cu siguranţă tot el l-a purtat.
Sensul acestei întâlniri miraculoase îi va scăpa până atunci când viitorul va deveni acum.
Coiful are proprietăţi care sfidează legea trecerii inexorabile a timpului. Privit atât din viitor cât şi din trecut, artefactul acesta magic îl poate lămuri pe cel/cea care îl poartă cum stă treaba cu atacurile din Multivers, cu iluzoriile victorii şi înfrângerea definitivă a lucidităţii. Lupta dintre plictis şi hybris, care luptă ar trebui să definească însăşi evoluţia sinelui, se dă mult mai uşor cu capul protejat. Cuvintele greceşti fiind în curând din nou la modă, nu mai e nevoie nici acum de explicitarea hybris-ului. Future is now.
Adevărata forţă a coifului este ascunsă privitorilor şi purtătorilor de rând. Cheia sa originală poate foarte uşor să deschidă lumea cea plină de bazaconii, dar în acelaşi timp protejează spiritul celui ce îl poartă. Deja, tot mai multă lume ştie că balaurii propriei minţi nu pot fi decapitaţi cu una cu două. Totuşi, înzestrat cu o asemenea armă protectoare, omul poate afla că niciun gând inutil nu se va mai putea lipi de mentalul său. Sufletul celui care porneşte cu încredere deplină în lupta cu el însuşi dobândeşte astfel un nepreţuit avantaj.
În Muzeul Uimirii din Cetatea Albă, Zmeoiu' contempla îndelung cascheta de metal ultrapreţios. Amintirile dinainte de ultimele eternităţi se perindau cu voia şi fără voia sa, ocolind abil răspunsul paşnic la o întrebare crudă:
Stăteam şi mă holbam în faţa acestei pagini goale pe veci dacă zorii zilei nu mi-ar fi dat câteva idei.
Să speli un câine poate fi destul de greu, dar trebuie să vă mărturisesc că uneori, să se spele câinele singur, pare cel mai dificil lucru de pe pământ.
Săptămâna trecută am umblat prin ploaie, am dansat ca un zmeu noaptea în miezul furtunii de vară, am hălăduit prin mări de vise agitate, m-am scăldat în teribilul ocean al meu de impresii cotidiene şi aşa am ajuns să ţin post de apă. Igiena mea corporală a intrat într-o derivă şi de 3 zile nu mă pot atinge de apă. Destul de frustrant fapt, ritualul meu acvatic nu mai poate avea loc deocamdată şi de câteva zile nu reuşesc să înţeleg de ce spiritul meu nu mai doreşte atingerea apei. Credeţi-mă, ştiu foarte bine că starea asta de lucruri poate deveni manifestul unei probleme psihice. Blocat în gânduri de tot felul, zac în propriile umori şi în ansamblu viaţa din mine aproape că atinge o limită. Traiul îmi devine insuportabil.
În acelaşi timp, sunt calm şi detaşat. Viaţa mea este sublimă, cu toate neajunsurile pe care mintea mea le creează. Aştept clipa când igiena personală va avea sens din nou. Va fi o nouă eliberare profundă de poveri şi mizerii. Fiind noaptea sânzienelor, am stat împreună cu câinii toată noaptea la pândă. Am povestit despre vrute şi nevrute. Stufi bătrâna m-a iniţiat de câteva săptămâni într-o nouă disciplină. Am luat de la ea cursuri practice de meteorologie subtilă. Totul a început când am observat cum priveşte ea cerul şi adulmecă cu nasul vântul. Noţiunile de bază presupun cunoaşterea prealabilă a dinamicii elementalilor şi un simţ olfactiv dezvoltat, dar împreună cu Stufi am reuşit din câteva amuşinări prin grădină să îmi dau seama încotro se îndreaptă omenirea cea bătută de vântul schimbării. Ei bine, am estimat greşit o vijelie şi efectele au fost vizibile chiar şi în Piaţa Mare, dar mai am de învăţat...După ce am terminat cu predicţiile meteo din noaptea sânzienelor şi în mod miraculos dimineaţa se apropia, Charley câinocu' leprocu' cu jocu' mi-a mărturisit timid că nici nu ştie ce e aia cadă. Şi nici căţea...
În fine, am trecut noaptea cu bine. Acum e dimineaţă de tot, câinii încă visează.
Vremea pare însorită, va fi o zi minunată! (Câinii au tendinţa de a crede asta în fiecare zi)
În ţevile casei presimt prezenţa acelor prime picături de apă, ce se vor transforma apoi într-un jet multicolor. Am uitat să vă spun, eu mă spăl cu toate culorile curcubeului, altfel nu mă simt curat. Apa şi săpunul sunt totuşi o soluţie pe care trebuie să o prefer, în lipsa curcubeului şi a energiei vitale. Neantul ultimelor 3 zile se va umple de apă. Sufletul meu va celebra viaţa şi formele ei infinite. Povara inimii nu există decât în mintea care imaginează drame inutile. Dar să nu uităm că după zi vine noapte, iar pustiul minţii poate lovi orice fiinţă cugetătoare.
Ca să începem cu bine să împreunalizăm acest dans presupun de la bun început că sunteţi atât de binevoitori a fi dispuşi să acceptaţi a viziona încă o dată dansul imediat după ce veţi termina această lectură doar în aparenţă interminabilă.
Armonica ca şi ca şi ca instrument diatonic nu mai are niciun secret pentru domnişoara Patricia. Dar nu muzica mă interesează acum, ci intensiatatea relaţiei corporale armonică-do-donşoară.
Ne aflăm pe Rua do Carmo în Lisabona. Patricia începe să cânte şi imediat ne putem da seama, ştim că ea va dansa cu armonica. Dacă totuşi unii dintre noi nu vrem să ne dăm seama, la secunda 10 Patricia dă cu privirea şi prim-planul de înţeles tocmai asta. Vezi poza de mai jos.
Dacă ai văzut-o atunci putem continua. Bine că am început bine împreună, de acum va merge mai uşor ca la început, ba unii ar zice tot mai uşor, cică pe clipă ce trece ar fi totul tot mai uşor.
Încă nu chiar continuăm, hai să fim de acord că suntem foarte aproape de a bate pasul pe loc şi apa-n piuă.
La mistica clipă din două cifre 17 Patricia ne zâmbeşte diafan şi de aici încolo avem cu toţii libertatea de a auzi ce vrem să iubim, ce minune că putem auzi, zâmbim când auzim că într-adevăr există ceea ce simţim în suflet, etc. (printscreen-ul ăsta, şi gata, da?)
Tempo-ul larg ne-ar putea induce în eroarea destul de previzibilă, de a crede că auzim o temă tristă. Forţa diatonică contrabalansează elegant aici până şi urechile cele mai pretenţioase. Acordurile se perindă în bucle feminine. Părul împletit simplu şi umerii goi se revarsă într-un veşmânt colorat care împreună văr constitui zona de întemeiere a dansului, pentru început.
În timp ce cântă, Patricia îşi lasă umărul stâng să cadă, pentru a extrage esenţa dansului. Dinamica va aluneca apoi spre piciorul drept, în care la răstimpuri se sprijină unul dintre colţurile armonicii. Mişcarea senzuală a corpului se manifestă deplin, fiind împletită în fenomen dar deobicei ignorată. Ajunşi aici, nu putem întrece fără riscuri peste graniţa impusă de practicile normative ale socializării. Dacă cineva cântă pe stradă, presupunem în mod normal şi normat că o face pentru a fi auzit, nu pentru a ne seduce. Aşadar cei ca mine, care se lasă de bunăvoie şi în timp record seduşi iremediabil de ceea-ce-se-vede-în-Acum, trebuie să ne oprim din a admira prea mult feminitatea. Însă poezia fiecărui gest nu ne va fi refuzată nicicând. Urmărind traseul indicat de neaşteptatele traiectorii ale privirii, Patricia ne invită la dans şi ne suspendă într-un pas ternar care deobicei tinde spre infinit. Sufletul omului occidental are suspecta tendinţă de a crede că poate valsa fără sfârşit. Primul minut trece şi tema îşi ia avânt. Pathos-ul creşte. Patricia nu aruncă, ci scoate priviri. Ce câteva ori priveşte în depărtare, undeva în stânga ei. Nu vom putea şti ce a văzut, să mergem mai departe.
Instrumentul în sine nu e de ici de colo. Acum un secol, în 1914 Giacomo Castagnari şi-a făcut atelier. Până în ziua de azi, instrumentele se nasc după aceeaşi tehnică manuală. Şi aşa armonica asta ne trânteşte un sunet cristalin de putem rămâne liniştiţi în tablou. Patricia ştie la ce cântă.
Inevitabil am ajuns la sânul ei drept. Apare şi dispare după armonică şi din cadru. Mişcarea în sine este dublată de mişcarea telefonului cu care se filmează. Patricia ştie că este filmată. Melodia curge, totul alunecă lin în briza Lisabonei. Ar trebui să ştim cu toţii asta din start.
Iată-ne ajunşi la zona de interes. Pomeneam de colţul armonicii care se va sprijini pe pulpa dreaptă. Corporalitatea dansului presupune o angajare tactilă aproape involuntară. Degetele îşi văd de treaba lor, dar felul cum se realizează din braţe îmbrăţişarea cu armonica instituie un grad semnificativ de atingere fizică. Dansul are destul pentru a fi perceput şi simţit ca atare. Mişcarea genunchilor manifestă foarte subtil nivelul implicării emoţionale. Nevoia de a urina, care deobicei ne-o reprezentăm prin strângerea genunchilor, fuzionează ca şi gest cu nevoia de a exprima, de a extrage dinăntru sentimentele. Grimasele deasemenea, ar fi un indiciu destul de clar că Patricia oarecum face efortul de a scoate ceva din ea, de a lua de jos din stânga o greutate invizibilă, dar perfect audibilă.
Şi vine şi clipa primei atingeri mai intense. Bărbia Patriciei atinge armonica, cu o tandreţe cum numai relaţia profundă cu instrumentul ei o poate oferi. O atingere pe cât de involuntară, pe atât de familiară şi necesară. Spre sfârşit, dansul culminează (ca orice dans, aş spune, dar o las pe altcândva) cu un sărut inefabil.
Putem vedea atâta recunoştiinţă (oare aşa e, cu 2 de i?) încât ne putem duce la catedrală acum la concertul corului vocilor misterioase bulgare bătrâne. Vechi ca ideea de mumă bună.
Iarăşi fug prin oraş, nu după fete, ci după ideea de punctualitate. O fi mai bine?
