vineri, 12 octombrie 2012

Αγία Παρασκευή

Dj Dostoievski (studiu de griuri)

Deşi suntem cu toţii o apă şi un pământ, vremurile se schimbă. Noutatea nu e un lucru nou pentru muritori. Mulţi dintre noi suntem convinşi că ţinem pasul cu vremurile, pare destul de uşor din interiorul clipei.
Tema zilei de azi, proaspăt începută, ar fi muzica pentru toate felurile de enoriaşi.



Orice cult religios utilizează muzica, unele chiar abuzează de fondul sonor ca pricipal mediu de transfer al sacralităţii. În trecut, muzica era prin însăşi mijloacele ei de receptare, complet sacralizată. La 1700, nu se  concepea ascultarea muzicii decât cu o ocazie specială, în contexte bine definite: la nuntă, la înmormântare, la horă, la crâşmă. Muzica la sat urma ciclurile naturale. Era cu totul nefiresc să laşi toate treburile baltă şi să asculţi în coontinuu muzică, pentru că să zicem erai deprimat. De aia ancestorii noştri nici nu se puteau autodeprima, pentru că le era imposibil să asculte toată ziua emo, dark-wave, industrial-doom, minimal-house, etc. Doar nebunii fluierau viitorul, dar ei aveau corabia lor special destinată.
În oraşe, muzica cultă, cea de cameră de exemplu, dobândea şi ea inevitabila sacralitate. Nobilii care erau capabili să producă evenimente muzicale trebuiau să respecte coduri sociale şi dogme precise. 
Fără prea multe alte lămuriri, ajungem acum la muzica privată. Cea care e doar cu tine. Poate chiar părea să fie a ta, dacă o faci. Oamenii au orgoliul ăsta, e esenţa actului creativ.
Toată omenirea cântă, şi fiecare dintre noi cântăm. În gând, cu voce tare, cu stomacul sau cu fundul, cu ce putem. 

Revin la cei din trecut, cei care se delectau, se alinau, se consacrau, se trezeau cu muzica. Oricine simţea nevoia aceasta (încă sacră, atunci) lua din când în când scripca din cui, sau se aşeza cuminte cu degetele bine spălate la pianină, ori cioplea instant din brişcă un fluieraş din socul de pe costişă, ciciton tin, un berimbau ceva, şi-i dădea bice, pe făcutelea. Cei care erau afoni notorii, stăteau în preajma celor care cântau, sau plăteau gitanilor, deci muzica funcţiona în felul acesta.

Ei bine, să ne gândim puţin ce se petrece acum. Fără nostalgii, programe ideologice şi alte fâsuri.
Azi revin cu forţe noi la tema asta, după ce m-a lovit acum câtva timp exact unde mă durea mai tare.

Câtă muzică e în jurul nostru, la nivel cantitativ. Câte căşti vezi pe urechile trecătorilor în metropole. În câte taxiuri, lifturi, toalete, bancomate, ghişee, birouri, staţii de aşteptare, nu sună muzica? Toate locurile vor să ne încânte. (Ah, mi-am amintit: fuck those bus-station radios!) E ca şi cum dacă nu auzim muzică non-stop, murim. Mai ceva ca nevoia de aer. E ca un simptom, dom'le. 
Calitativ, ce mai naşte muzica în noi?
Un surogat omniprezent, o plăcere tocită încă de când ascultam ghemuiţi într-o burtă, o gâdileală obosită a timpanelor noastre fisurate la naştere de propriul strigăt. 
Eu mi-am rătăcit muzica destul de recent. Foarte bine, pentru că abia aşa îmi puteam da seama că menirea ei nu e să fie a mea. Până acum câteva luni, mă luptam ca prostul cu idealuri în mână. Vânam voios muza, pe cât de jucăuşă, pe atât de inexistentă. Şi mă consolam cu aiureli. Îmi rezervasem mica aroganţă de a mă crede artist, deci ceva special, diferit, bla bla, când vedeam masele la mall cu feţele blank, cu toţii împresuraţi de sunete, bucuroşi că se aude muzică de mall.

Sau radiourile, canalele de muzică. Marele factor desacralizator al muzicii. Spiritul în care se difuzează muzică, e total anti-sacral. E cotidian, e lejer, e extrem secular. Ca mediu sonor, un aparat de radio te lasă fii cu ale tale, să îţi faci treburile mai bine. Fabricile produc mai mult, traficul e mai fluid (datorită radiourilor de qatralioane de melodii de kakamaka ), rock nu mai e un mod de viaţă, ci un monoton playlist rockefem.

Muzica e obligată să percuteze, să rupă boxele, altfel nu o mai prea luăm în seamă, nu e ok, nu pătrunde. Fiziologic, dacă nu are başii, mediile şi înaltele bine meşterite, dacă ".wav"-ul nu are procesată dinamica la maxim, nu porneşte spre suflet. (Sufletul fiind de fapt un concept-stafidă, ca şi restul cuvintelor mari ţâpate fain în budinca asta matinală) Am o amintire, sau poate un vis din copilărie. Prin anii '80, pe stadionul Inter Sibiu, Tudor Gheorghe cântă cu o chitară acustică în faţa a 10.000 de oameni. Toţi tăceau, se auzeau şi arinii din parcul de lângă.

Am ajuns să urăsc în unele momente muzica.
Am simţit cum o piesă considerată preferată, în contextul nepotrivit mă agresează.
Şi nu sunt hater, ci doar critic. Nu propun nimic în afara auto-reflecţiei. Fiecare cum poate. 
Deci nu am o problemă cu starea universală de fapt, ci doar cu mine.
Sincer, nu urăsc nimic. Totul e cum e, şi eu încerc să fiu cum sunt.

Dar vituperez acum de zor deoarece muzica mă subjugă uneori. Îndiferent de haine, e perfidă, se strecoară în mine când vrea ea: noaptea, ziua în somn, la masă printre oameni şi paharele cu sunet de cristal, sau în gândurile de pe budă. Nu ţine cont de voinţa mea, pentru că eu nu ţin cont de ce ar fi putut fi ea. Vine ca o curvă rafinată exact când sunt mai daun bai lău, dimineaţa vine sobră ca o sentinţă, la apus vine cu parfumul divin al inspiraţiei sacre, cu eşecul umanităţii, cu orice. Sunt sclavul ei veşnic însetat de ambrozie, şi pare de înţeles de ce înnebunesc unii. Uneori parcă mi-aş tăia ambele urechi, nu doar una, ca vincent tristanul.


Am o mare problemă cu mine, pentru că mai nou tac. Cu o încăpăţânare fără precedent. 
Astfel, nu fără să vreau, accept faptul că în jurul meu muzica e utilizată eficient, se lasă abuzată fără jenă; muza de toţi uitată, pe care o căutam quişotic, iată e ocupată 24/7, face blowjob tuturor idiomurilor, transpiră ca un sudor. Adio ambrozie!

Am o problemă, pentru că nu sunt destul de oldschool încât să mai fac ceva pentru ceilalţi. 
Pentru că ascult încordat liniştea din vacarmul infernal al pub-urilor.
Pentru că mai sunt capabil să aud muzica de dincolo de perete. 
Pentru că dubstep-ul e un tren plin cu extratereştri pe care îi deportăm cu cruzime înapoi în Univers.
Pentru că unii folkişti ucid câteodată vrăbiile în zbor prin ignoranţa şi nostalgia lor de rahat. 
Pentru că toate necuviinţele noastre sună bine şi nu mai are cine să ne pedepsească.
Da, nu mai are cine, lăsaţi fanatismul.
Pentru că fiind om, sunt surd cel puţin 15% chiar dacă vreau să ascult 100% alt om. 
Pentru că ne fug gândurile şi nu ne mai auzim propria voce.
Pentru că sferele tac.

Pentru Parascheua

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu