Sensunit

După câteva decenii cu siguranţă, dacă nu cumva pentru prima oară, bulevardul Victoriei are sens unic. Mă derutează incredibil. Ies în stradă din casă, şi mă simt oarecum obligat spre dreapta. Nici nu am permis, sunt doar un pieton, dar pe trecerile de pe strada mea nu mă mai pot orienta..
Păi ideea de victorie presupune doar o unică direcţie? Hotărârea necesară ca să învingi predispune la o focusare exclusivă, asupra unui singure ţinte? Sau, ne este dat un sens unic. Spre în sus, propagă unii. Alţii, mereu înainte! Poate puţin puţin şi în sus, deh.

Din ceea ce cred eu că înseamnă această schimbare, unicul sens unic acceptabil ar fi cel al autocunoaşterii.
Nu ne putem cunoaşte pe noi înşine doar pentru 2 ani, după care ne relaxăm puţin pe străduţe, şi apoi să revenim inocenţi în luptă. Pe sens unic, nu prea ai opţiuni.
Deşi se ţinteşte fluidizarea egoului prin sensunicizare, prin clasica sperietură malrauxiană "ori...ori nu va fi deloc", sinele rămâne împovărat de prea multele-i ambuteiaje interne; nicio cunoaştere nu poate avea sens unic, pentru că ar deveni treptat dogmă, un etern sens giratoriu. Din care frica nu ne poate scoate.
Sensunitul zilelor noastre, holisticitatea vremii, este cauza oricărui sens particular, fie el oricât de unic.