Jaegermusch

Nu-mi plac deloc contextele preţioşilor cinefili, care din clipa când vă cunoaşteţi întâmplător la TiFF, în loc de salut îţi aruncă direct: "nu mă dau în vânt după Jarmusch, îl prefer pe Lynch". 

Totuşi am şi eu un tabiet: în răstimpuri revin la o anumită scenă dintr-un film, nu obligatoriu film preferat, ca să văd cum m-a schimbat respectivul răstimp. Sau dacă nu mi-a mai intrat în ochi vreo pioneză.

Printre mormanul de chiştoace şi cele 40 de cafele, am revăzut cu o savoare inimaginabilă scena lui Bob (Roberto Benignul) din Down by low.

M-am delectat puţin pe balcon ca-n filme, cu o ţigară şi un expresso to go.
Aşadar voi pleca la noapte într-o călătorie.
Fără să mă gândesc neapărat unde anume trebuie să ajung.
Pentru că e vară şi nimic nu trebuie.
Ar fi mai bine spus că plec în urmărire de umbră gigantică de iepure grizonat, sau cine ştie ce altă dihanie lynch-enească...
Ca un vânător credincios dianei sale, voi încerca să evit anturajele cu clovni turaţi.

Geschenk Anladen

Vorbeam alaltăieri de Lună, că m-a zăpăcit de cap.

Cum nu vă pot da o explicaţie raţională, voi povesti de jur înspre jur.

Acum vreo 3-4 luni a fost o perioadă asemănătoare. Noroc că încă există oameni de nu-şi scot datarea automată a pozelor, că uite aşa am obţinut şi eu un reper temporal.  

  

De pe la sfârşitul lui aprilie, am început să observ felul cum se transformă totul în jur.
O fereastră de exemplu, devenită destul de familiară noaptea, m-a şocat prin armonia pe care o degajă, absorbindu-mi deodată privirea.

Apoi de ziua mea am primit cado efemer o eclipsă parţială de lună.
Am ieşit la plimbare noaptea prin jurul Cetăţii, să prind eklipsa-n poză, ca să am ce povesti bunicii şi nepoţeilor.



...pentru mine, exact sub calul ăsta se află cel mai distractiv punct de atracţie turistică: Weeeeelcome!

...abia acum, după 3 luni, îmi amintesc cum mi-au furat nişte crăcănari hanoracul ăsta, favoritu'!

Dar să revin la noaptea unui sfârşit de aprilie.
Luna veghea atentă peste vieţile oamenilor din oraşul de jos, cu sufletele lor conectate în sus.

 

Ne-am tot chinuit să surprindem printre nori eclipsa cado, în diversele ei stări şi cu diversele noastre setări.
M-am foit pe loc, să găsesc unghiul perfect. Destul de frustrant, norişorii nu prea ţineau cont de momenţelul meu festiv. 

...am căutat mult butonul on/off, dar felinarul ăsta chiar nu avea!

Până una alta, am zis să intrăm şi noi puţin în peisaj, poate o să ne uităm după aceea la acest moment.
Şi iată că aşa e.

În cele 10 minute de vizibilitate a eclipsei, m-am pregătit să suflu cu toată puterea peste tortul de ciocolată din suflet. Dar Selena, satelitesa pământenească, nu a venit cu nimic spectaculos. Abia dacă s-a putut observa o mică deviere în conturul ei plin, cum ar veni în partea ei nord-vestică. 

Cu senzaţia că poate am avut aşteptări prea mari, am împaketat cado-ul subţirel şi mi-am văzut de treabă. De atunci am continuat totuşi să observ una alta.
De pildă cum scrisul mă ajută să înţeleg tocmai acele chestiuni care la nivelul vorbirii îmi par ridicole.
Asta nu înseamnă că ceea ce scriu are sens, sau nu e ridicol. Mă refer la actul de a te de-scrie.
Sau, o altă direcţie de observaţie: modalităţi de despărţire a individului de copilărie.
(oh, o temă etern-tragi-comică şi delicioasă, miam-miam!)
Dar febleţea mea rămâne Lili, zeiţa demult alungată şi totuşi prezentă în partea întunecată a lunii oricărei femei. Pot sta cu gândul ore în şir la diversele aspecte ale manifestării acestei divinităţi. Fără o legătură neapărat, pentru că încă nu m-am decis dacă pot crede în coincidenţe, azi-noapte am dat peste frikingeala asta:

Antikythera

Mi-am amânat o plecare importantă, pentru că nu canicula, ci Luna m-a zăpăcit de cap.
Cică se întâmplă destul de rar ca cerul să ne ofere modele ca cel de azi-noapte.
L-am studiat cu o săptămână în avans, calculând aspectele planetare tot mai numeroase şi cristalizarea lor în forma hexagonului celest. Luniţa solomonariţa, odată cu intrarea în Taur, a pecetluit schema lu' David, iar omenirea are deschise noi porţi perceptive. 
Reacţii destul de puţine pe net.

Alambrozie

După o săptămână de la apariţia lui Alambrozie pe meleaguri mioritice, încă nu-mi pot stăpâni râsul la auzul numelui său. A venit în România alături de Pal Kang Breng Nam, dar acesta din urmă şi-a pierdut rapid urma. La ştiri au dat ulterior câteva imagini cu Zâna-în-Ton-cu-Petrecerea (zâna având o baghetă magică, fireşte), dar nu se poate face o legătură coerentă între cele trei personaje.

Azi mi-am amestecat clipele trecute cu cele prezente şi cu cele viitoare, şi a ieşit remixul unei ştiri. Clipul de la început mi-a luat toată energia zilnică. E vorba despre un oraş trecut, dar cât de prezent îmi este?
Gândurile mele despre acest oraş au prins o formă apropiată atât confesiunii, cât şi contemplării.
Rară stare!

Fac funde

...I wish I knew you, 

your fear of insanity 

makes me sad...

Mă întreb ce înseamnă a-ţi găsi liniştea, când înoţi fluture spre mijlocul unui nou vârtej. Sau să te laşi dus, încet ca un leneş, de valurile întâmplării. Ştiind că luciditatea cu care te ţii inexplicabil la suprafaţă şi cu care te abţii cu stoicism să înoţi într-un anume fel, nu îţi va fi deajuns. Trebuie să-ţi inventezi şi tu un stil propriu, ca să simţi că exişti printre oameni.
Acţiunile ce decurg dintr-un suflet sănătos, dintr-un om cu miez liniştit, atunci când ies la suprafaţă nu se deosebesc de cele ce se numesc fapte bune în general.
Dar când neliniştea este cea care animă interiorul cuiva, acţiunile sale în cel mai fericit caz sfârşesc în faptul artistic. Transformarea aceasta simplă cere o direcţionare a tensiunilor interne înspre exterior ca o formă de exprimare iraţională. Drumul pe care sinele îl parcurge spre aflarea liniştii sale poate fi numit viaţă, dar nimic nu ne garantează că nu nimerim şi în fundături. Îmi plac situaţiile care cer vorbele astea:
uită-te pe unde mergi!
Zbuciumul interior este o etapă peste care nu se poate sări - orice om are de luptat cu sine însuşi atât timp cât e nevoie ca să-şi înţeleagă menirea.
Sursele neliniştii sunt atât de variate, încât continuarea acestui monolog plin de afirmaţii suspecte m-ar nelinişti profund.
Fundeni.
Fundoianu.
Fundulea.
Fundiţă.



  

Mediopendulum Aurelitas

Iată că am depăşit numărul celor 4026 de porţi! Să intrăm aşadar în noul nivel mundan.
Vorbeam ieri de calea de mijloc, şi m-am mai gândit.
Când cauţi o cale de mijloc, e dificil să nu gândeşti greşit.
În vreme de alegeri, TVR oferă tuturor candidaţilor timp egal de expunere a balivernelor. Ca şi mediator neutru, imparţial şi obiectiv, a le da tuturor şanse egale - ca timp - pare cea mai legitimă poziţie. Dar unele situaţii nu sunt atât de simlpe (simlpitatea fiind un nou concept, desigur).
A decide ce trebuie făcut cu acest fenomen nou, de care vorbeam ieri, presupune găsirea unei poziţii de mijloc.

I-am zăpăcit acum câţiva ani pe nişte puştani care îşi beau peturile pe malul râului:
- Bă, voi sunteţi rasişti?
- Da!
- Eu sunt anti-rasist!
- No, hai să ne batem!
- Staţi puţin, să vedem înainte cine cu cine se bate. Dacă voi sunteţi rasişti, înseamnă că recunoaşteţi că există rase diferite pe lume.
- Da, sunt tot felul de rase.
- Ei bine, eu fiind împotriva ideii de rasă umană, sunt anti-rasist.
- Şi noi suntem împotriva lor!
- Deci sunteţi anti-rasişti!
- Nu, suntem rasişti!
- Atunci înseamnă că recunoaşteţi dreptul la existenţă şi a altor rase!
- Nu, nu, noi suntem anti-rasişti!
- Nu mai înţeleg nimic. Sunteţi rasişti sau anti-rasişti?
- Chiar nu ştim. Hai bea cu noi, lasă psihologia.

O poziţie de mijloc nu înseamnă acceptarea rahaturilor din jurul tău.
Medierea cere uneori o atitudine exagerată. Dialectica poate îndepărta pentru moment centrul de punctul său de echilibru, dar momentele sale dinamice îşi au ca scop propriul consum.
Mijlocirea presupune actul întoarcerii la starea de calm înţelepţit, o liniştire a conflictului.

Fie dat un leagăn, în care sunt reprezentanţii a două tabere aflate în conflict. Amândoi au fost de acord să se dea în Leagănul Vieţii şi al Păcii (LVP), pentru a afla o cale de mijloc în rezolvarea unui conflict foarte adânc. Leagănul se află la început în punctul O de echilibru. Cei doi reprezentanţi stau în el spate în spate, fiecare privind spre jumătatea sa de adevăr. Nu-şi suportă reciproc prezenţa şi aşteaptă sceptici rezolvarea situaţiei.

Acum mediatorul se află într-o dilemă. În ce parte să împingă primul impuls? Dacă împinge spre punctul de maximă amplitudine A, reprezentantul taberei A va fi bucuros că are dreptate, în timp ce reprezentantul taberei B se va simţi nedreptăţit. Dacă mediatorul împinge leagănul prima oară spre direcţia opusă, spre punctul de maximă amplitudine B, reprezentantul taberei A se va simţi nedreptăţit. O soluţie cu origini foarte vechi este recursul la o instanţă superioară, considerată neutră: şansa pură de 50%, startul perfect egal.
De aceea în arbitraj se trage la sorţi, ca soarta să decidă care echipă începe meciul.
Fiind făcută tragerea la sorţi, să presupunem că mediatorul a împins leagănul spre direcţia lui B. Reprezentantul B are dreptate, începe să-şi argumenteze logic poziţia, reprezentantul A pierde teren şi şirul gândurilor, se enervează treptat, până când leagănul atinge punctul maxim B, de maximă jubilare a reprezentantului B. Dar în acea clipă de repaus, A îşi dă seama că ceva e fisurat în argumentarea lui B, şi pune o mică întrebare. Leagănul, încet-încet porneşte înapoi. Deşi B a dat un răspuns bun, reprezentantul A capătă încredere. Leagănul ia avânt. Pendulând spre A, trece cu viteză maximă prin punctul de echilibru O.
Adică reprezentantul A este în toiul explicitării dreptăţii sale, iar reprezentantul B iese din terenul său familiar. Trebuie să fie atent, să se apere cu argumente noi.
Ajuns pentru întâia oară în punctul A, leagănul se opreşte şi aici pentru o clipă. Reprezentantul A are acum deplină dreptate, i-a întors argumentele lui B, care se gândeşte intens cum să răspundă...soluţia vine print-o analogie smecheră, şi LVP-ul porneşte acum spre B, dar pierzând din impuls. Nefiind perpetuum mobile, LVP-ul se va opri la un moment dat.
Această pierdere de impuls în mişcarea de pendulare, o reprezint teoretic ca semn al unei apropieri de calea de mijloc, ca o erodare temporală a conflictului. Există deja spus acest fapt: timpul le vindecă pe toate.

Între timp, B şi-a revenit pe poziţii, şi din nou l-a încolţit pe A, dar experienţa prin care a trecut (în punctul A, al adversarului) i-a slăbit încrederea că dreptatea se află doar de partea sa.
După un număr de oscilaţii, cei doi adversari se întorc cu faţa unul spre altul, conflictul devenind treptat un adevărat dialog, cu un ton suspect de socratic.
Mediatorul observă că leagănul abia se mişcă, iar cei doi reprezentanţi murmură întrebări şi răspunsuri, încuviinţându-se unul pe altul.
LVP-ul s-a oprit de tot. Cei doi se privesc, şi coboară tăcuţi. Într-adevăr, nu prea au idee cum vor descrie această experienţă celor pe care îi reprezentau. Pentru că de fapt acum amândoi nu-i mai reprezintă pe oamenii lor, ci sunt liberi de poverile inutile ale acestora.

Ei bine, acest experiment mental poate semăna a spălare de creieri, a programă neplauzibilă, sau a orice altceva numai a cale demnă de urmat nu, şi din frica de a pierde acareturile agonisite prin egoism, omului obişnuit nu-i prea surâde calea asta, a medierii.

Referitor la fenomenul care m-a implicat emoţional zilele trecute, mi-am dat seama că ceea ce trebuie să fac în cazul fanaticilor din jurul meu, nu este să-i educ, ci să-i ignor. Prima reacţie a fost de răspuns la provocările lor, dar, pentru că aceştia se află în stadiul organizării febrile, în care au nevoie de atenţie ca de aer, prefer să-i condamn la acest neajuns. Prin atitudinea mea, ei vor vedea că de fapt nu există.
În plus, nici eu nu sunt mai bun, aşa că am destul de lucru.
Şi am încheiat povestea, ici-işea!
 

Despre xenofilie şi alte boli

Ieri m-am enervat teribil, bine că azi m-am liniştit.
Circulă pe internet o scrisorică emoţionantă ce a generat o furtună nu în intelectul meu, ci în stomac.
Fiind scrisă ca să emoţioneze, nu pot avea argumente logice împotriva ei, ci doar opţiuni emoţionale.
De respingere (din fericire, vomez orice "medicament", pre-scris de fanatici care vor să "vindece" şi să salveze poporul).
Agenda mea politică e prea pasivă pentru a fi scoasă dinăuntrul meu, dar asta nu le dă dreptul unor activişti să mă intoxice cu agenda lor.
Voi încerca argumentarea acestei respingeri emoţionale, ceea ce devine valid din punct de vedere logic.
Fenomenul la care mă refer, în ansamblul său social, este foarte complex.
Aleg încă două chestii din ziua de ieri.
http://gandeste.org/politica/treziti-va-romania-e-facuta-praf/31005
http://nadiabatecampii.wordpress.com/2013/07/24/scrisoare-catre-fata-aia-vai-de-ea-a-carei-scrisoare-catre-patrie-mi-a-umplut-azi-feisbucul/
Nadia a încercat să ia o poziţie mai sănătoasă, dar bolile din jur sunt necunoscute...

Deci fenomenul nu este emoţionant, ci alarmant.
De câţiva ani, Dan Puric a făcut un fel de salt nemaivăzut. De pe scenă, direct în creierele firave ale celor care îl urmează pe la conferinţe.
Acum hop, şi restul în mocirlă.
Se poate vorbi mediul cândva obscur dar acum tot mai prezent, al temelor sensibile cu privire la:
neam, identitate, cultură naţională, valori, religie românească.
O paradigmă în care băltesc militantismul, extremismul.
Ce este alarmant, ca să ajung la ipoteză, este că gândirea căii de mijloc a căzut în desuetitudine. Respectul pentru diferenţă şi integrarea Celuilalt sună a blabla de lemn, corectitudinea politică e doar o directivă UE, iar ecumenismul este o frecţie.
Opţiunile emoţionale ale intelectualilor români cad inevitabil de-o parte sau de alta, cu greu rămân în mijlocul realităţii. Cei care analizează probleme sensibile vor să le rezolve rapid prin tăieturi simple, privind viitorul printr-o faţă a monedei şi dispreţuind-o pe cealaltă. Avem dreptatea unora contra dreptăţii celorlalţi, şi nu avem pe nimeni să le judece.
Cei mai mari duşmani ai fanaticilor de azi sunt cei prea toleranţi. Orice fanatic are gradul lui de toleranţă, pentru că nu este un fanatic de modă veche.
Limbajul xenofobilor era acum câţiva ani nuanţat: "îi tolerez pe străini, dar nu-mi convine că..."
Acum a devenit mai direct: "nu mai putem tolera străinii!"
Trecerea de la eu la noi are evidente justificări propagandistice.
Şi aici ajung la exemplul de la început, cu scrisorica emoţionantă de mi-a turnat gaz în stomac.
Avem fenomenul apelului către români, în diverse forme. În Ştirile de la ora 7, iată doar una dintre forme: "Românii merg la mare, românii beau bere, românii pana mea". Formare de opinii pe canal media.
Dar în ultima vreme pe Internet au răzbătut la suprafaţă reacţiile unor formatori de opinii de tip nou, care au studiat atent apatia politică generalizată, şi noile nevoi ale populaţiei. Pe scurt, Românii trebuie să se trezească, să nu uite să lupte, sau măcar să creadă în ceva!
Asta e esenţa propagandei ce mă scoate din sărite.

Tocmai pentru că sunt de acord cu această esenţă în ceea ce priveşte poporul nostru, nu pot fi deloc de acord cu metodele barbare de a i-o impune, şi derapajele spre o parte sau alta sunt atât de previzibile...
Calea de mijloc e unica ieşire din beznă, şi cei care folosesc orice propagandă ştiu că fără o cale de mijloc nu vor ajunge nicăieri, dar pentru ei nu contează.
Calea de mijloc le pare de-a dreptul dizgraţioasă unora, şi de aceea este pentru alţii riscantă.
Cei câţiva care discreditează orice tip propagandistic de discurs, se află cumva în focul încrucişat al ambelor tabere.
Mă enervează să mă cheme cineva să mă trezesc: români, treziţi-vă!
Eu fiind român, mi se adresează direct. Pe lângă că se presupune din start că dorm, ceea ce ar putea fi jignitor, avem un paradox: cei care dorm nu au cum să citească acest îndemn la trezire.
Şi mai avem acest trecut al nostru.
Horea avea un context şi o logică justă în a chema la arme ţăranii, din care cauză l-au şi urmat.
Dar în cazul celor care vor să-i trezească şi azi pe români, utilizând aceleaşi scheme patriotarde, parcă ceva nu merge. Nu se poate striga iar aceeaşi chemare, cu grofi malefici, furci ridicate, câţiva ardeleni educaţi sau alte adevăruri istorice. Toate astea au fost. Respectul pentru strămoşi este important, dar nu este un argument ca să rămâi prost. Cred că totul e legat de perspectiva asupra trecerii timpului şi istoriei.

- Străine, vreau să ne batem pentru că şi strămoşii meu s-au bătut cu strămoşii tăi!
- Dar eu nu vreau să mă bat cu tine, române!
- De ce, străine? Crezi că mi-e frică?
- Nu, dar am venit pentru că m-ai chemat. Pot să plec, dacă te deranjează.
- A, deci ţi-e frică! Atunci stai să bem ceva...(aparte) că ne batem după!

Am întâlnit în jur români care cam aşa trăiesc. Simplu şi direct: cine nu e de acord că trebuie să luptăm ca să apărăm patria de străini, e clar împotriva eroilor neamului.
Ei bine, nu, cine nu pune direct mâna pe arme, în principiu a depăşit o etapă istorică.
Culmea ironiei, este ceea ce Horea, sau alţi luptători pentru neamul românesc, doreau să se întâmple.
Deci manifestele de pe net nu li se adresează tuturor românilor. Cei din străinătate, amestecând dorul de casă cu necazurile de pe acolo, generează pe net o parte semnificativă din naţionalism.
Sunt mulţi care se confruntă cu străinătatea şi se descarcă pe forumuri, având lacune mari în ceea ce priveşte educaţia personală. Pentru că a merge în străinătate înseamnă să-ţi faci teme suplimentare: în primul rând să tolerezi, apoi să înţelegi şi la urmă eventual să te deschizi, dacă vrei să fie şi străinii cu tine deschişi.
Cei de aici, mândri şi frustraţi că au rămas, le dau apă la moară pe aceleaşi forumuri românilor frustraţi din străinătate. Pentru că extremismul se propagă prin frustraţi şi retardaţi.
Sunt puţini cei cu adevărat traumatizaţi de străinătate, care şi-ar putea justifica părerile prin experienţe extreme.
 
Sunt sigur că românul de rând e lucid şi paşnic, dar emoţiile sale pot devia spre pante extreme, mai ales că pe net totul alunecă foarte uşor. Totul începe cu un like, un mic comment...
Iar intelectualii sunt sătui să tragă semnale de alarmă. Mulţi au picat ei înşişi în marea de ură iraţională.
E mai uşor să-i prosteşti pe deştepţi decât să-i deştepţi pe proşti.
A-ţi păstra echilibrul întregii fiinţe presupune un dificil efort continuu de disciplinare şi informare, atât în plan mental cât şi emoţional şi corporal. Majoritatea intelectualilor îşi aleg un sistem funcţional de înţelegere a lumii, după care adorm pe el, fără să îl mai verifice, ci doar adaptând piese noi, din mers.
E cazul inginerilor, doctorilor, avocaţilor de 40-50 de ani, pentru care libertatea înseamnă bunăstare materială şi statut social în primul rând (revoluţia din '89 le-a formatat adânc ideea asta).
Non intelectualii, pe de altă parte, îşi află echilibrul în dinamica traiului cotidian. Dacă le convine cum trăiesc, sunt fericiţi. Nu putem judeca deci ţăranii de exemplu, care din frustrarea de a munci din greu şi cam degeaba, înjură politicienii ca să se mai răcorească.

Futu-i, unde eram cu ideea?
A, la monismul funciar al românismului...
(panteismul şi etica lui Spinoza nu mă prea ajută, dar o să continui).

Libertatea nu o poţi aprecia decât atunci când o pierzi, iar dualismul menţine mai uşor libertatea decât monismul, care naşte mai repede totalitarism.
Atenţia cu care îţi păstrezi libertăţile cere uneori acte inexplicabile. Din perspectiva unui sistem unic de valori, să fii diferit este o subminare a deciziilor venite din centru. Un sistem etic dualist tolerează diferenţa, dar generează haos, care-i poate submina însăşi funcţionarea. Nicicum nu e deajuns, şi de aceea apare paradoxul.
Ni se poate întâmpla o secetă inimaginabilă.
Unii ar striga la străini să plece din ţara noastră, deşi au fost chemaţi să ne ofere apă.
Bănuiala că apa ar putea fi otrăvită devine chinuitoare în minţi deja bolnave.
Panica de a ne pierde ţara, de pildă, are surse istorice şi instanţe foarte complexe ale prezentului, dar am obosit.
https://soundcloud.com/shard-band/shard-arduba