Mintaka

Din vechime, ne-au rămas de la savanţii arabi o mulţime de nume de stele, care mai de care mai plăcute auzului: Aldebaran, Zuben Elgenubi, etc.

Ciulind eu mai bine urechile în toiul acestei nopţi de duminică, am distins din tot corul ceresc glasul unei stele anume, din constelaţia lu' Orion.

Mai precis, Mintaka şade prinsă la centura vânătorului Orion. Mi-a şoptit ea numai mie cum e cu căderile de zi cu zi şi cum ar fi cu zborul de pe urmă, dar nu am chef de înţelepciune acum.

Ascultând-o eu mult şi bine, am zis iaca să-i aduc repejor o ofrandă steluţei minunate, care cică străluce la greu ultraviolete de 90.000 de ori mai tari ca Soarele nostru. Păi numai de 3 ori de ar lumina soarele mai tare, că ne-am rumeni încet-încet, chiar şi pe iarna asta ce se anunţă friguroasă! 

Dacă tot mă sâcâie de câteva zile Saturn, Portishead şi faptul că n-am lemne, am zis totuşi să nu stau degeaba sub cer.

Plonjânt fluierâns

În ultimele zile dinaintea Duminicii, am observat că se petrec câteva lucruri foarte curioase dar le-am dat ignore că aveam de furcă în acelaşi timp cu unele lucruşoare mai ciudate. Dar în paralel cu evenimentele din viaţa mea, am remarcat schimbări serioase şi rapide în mentalitatea tuturor românilor, dom'le! 

De acum se vor linişti apele, se vor eficientiza rotiţele la ceasuri; apucăturile nesănătoase vor cădea în desuetitudine, iar traiul cotidian în general al românilor se va îmbunătăţi, asta e clar. "Las' că-i bine şi mai rău" va deveni un fel de dovadă a nesimţirii civice. Pluteşte în aerul Nemărginirii o euforie de care nu pot decât să mă bucur laolaltă cu oamenii mei. 

Cât despre restul din viitor, rămâne de văzut, ca deobicei.

Curiozitatea mea cu privire la atmosfera electorală din weekend a fost satisfăcută prematur vineri seara, când un amic mi-a divulgat involuntar semnul învingătorului. Pentru că, de când lumea şi pământul, o confruntare fi-va fiind câştigată doar de cel care-şi ştie cânta deja propria victorie. 

Să trec acum la cele petrecute în planuri mai subtile.

M-am trezit că mă aflu în sinea mea sâmbătă noaptea într-o stare extrem de volatilă în preajma unui foc deloc întâmplător înconjurat de tobe, fluiere şi pălinkă. 

Singurul lucru de care am fost capabil a fost să plonjez din nou (atât de previzibil) în propriul abis.

Prin definiţie, abisul sufletesc este acea stare în care te scufunzi şi în fiecare clipă simţi cum cazi, la nesfârşit. A-bysum, fără fund. De ce nu sunt capabil să mă abţin să mă arunc în gaura mea neagră? Pentru că pentru mine cel mai frustrant a fost să ştiu că nu îmi pot atinge capătul propriei surse de distrugere voluntară. Alcoolul, ca agent spirtual psihopomp, m-a însoţit adesea în plonjeurile cele mai spectaculoase.

Pe drum în jos, acolo înăuntru, am dat destul de devreme de proprii mei daimoni. Ăştia primii sunt cei care ies uneori la suprafaţă (vezi şi sensul expresiei, "ce draci am!"). 

Dar nu m-am speriat, pe ăştia primii îi salut deja din mers. Din cădere, mai precis. Tot mai jos şi mai jos, am continuat să cad la nesfârşit. Vă mărturisesc că de la un timp de căzut, devine chiar com(n?)fortabilă ideea că nu ai cum să dai de capătul iadului, că de fapt numai durerile noastre de pe drum contează. 

Am dat de un fel de păianjen care vroia să cuprindă în plasa lui toate sufletele pământului, să imobilizeze orice inimă care mişcă. Nu i-am dat atenţie, ştiu pe de rost tablele lu' Saturn, ete na, toţi murim. Am continuat să beau şi să cad. După ce mi s-a pornit panarama existenţială special destinată pentru toţi cei adunaţi în jurul focului, a cărui vatră vie este întotdeauna punctul meu vital de sprijin, am zărit pentru câteva clipe adevărurile, alea grele, care nu au formă de baubau, şi care aşteaptă acolo să le vezi şi să rămâi trăznit locului pe veci. 

Văd aşadar că se îngroaşă treaba, că ar fi şanse să rămân ţicnit, să nu mai pot urca printre oameni. Am râs pe deasupra acestui gând al meu, pe care apoi l-am şi scos la suprafaţă. L-am oferit în mod naiv prietenilor mei, ca un copil ce aduce în palmele goale meduze otrăvitoare lu' tată-so. Au râs indiferenţi, aşa că o să continuăm incursiunea.

După ce mi-am dat seama că ar fi exclusiv alegerea mea să nu mai ies niciodată din coşmarul meu infinit şi că printr-un simplu zâmbet se poate dizolva orice gând negru (cum ar fi în cazul meu plăcerea patimaşă a autodistrugerii, de exemplu), am continuat să cad, ca să ajung la level-ul ăla unde am lăsat data trecută jocul neterminat.

Aici am dat de Ea. 

Totul e iluzie....Totul e iluzie.

Instant am simţit cum îmi pierd puterile. Mă refer la puterile alea luminoase, ca sumă a tot ce am ştiut eu până acum că ar fi Bunuţu', Frumosu' şi Adevăru'. 

Totul e iluzie, toooo....tuuu....uuul, îngâna ea perfid, strecurându-mi cu un cântecel finuţ tocmai ăl gând al morţii mele. Nu există nimic, îmi spunea privirea ei jucăuşă.

Ca răspuns fiziologic, acolo sus, la 7 eternităţi deasupra mea, pe gaura infimă unde mă vârâsem, răzbăteau nişte sunete înfiorătoare. Deloc surprinzător, am observat cu calm cum gâtul meu răgea din toate puterile; îmi ţâşneau flăcări turcoaz pe nări, miros de sulf prin urechi şi un bas continuu la interval de Do-Fa# pe cur. Aparent nejustificat în contextul ăsta infernal, ţineam liniştit ochii închişi, fiind conştient că asta e singura mea salvare. Dacă eu cel de sus aş fi deschis atunci ochii fizici, ochii cei singuri rămaşi întregi în trupul pe cale să se disperseze, s-ar fi rupt frânghia şi nu cred că mai postam eu nimic pe aici. Plus că privirea mea (a mea?) ar fi devastat totul. Ar fi făcut realitatea implozie, ce mai, cu tot cu ceaun şi voia-bună a tovarăşilor mei de drum.

Fără să mai dau atenţie la ce i se întâmplă corpului meu acolo sus, am decis să o privesc direct în ochi pe Ea.

Era ultima şansă, oricât beam tot nu mai cădeam, eram condamnat să o ascult cum cântă că totul e iluzie. Chestia asta a devenit imaginea palpabilă a infernului pentru mine. Se ştie că repetiţia indefinită e sau infern sau paradis (vezi cât de evident este rolul mantrelor).

Am stat şi am privit-o în ochi, dar săbiile de care era înconjurată m-au convins rapid să-mi las jos privirea. Într-o clipă s-a lipit de mine, goală şi caldă. Cântecul i s-a transformat treptat în şoapte. Acel soi de şoapte care provoacă orgasme auditive. Phuu ce m-a nimerit scorpia! Îmi ştia punctele slabe. Nu mă puteam opri să nu o ascult, să nu îi pun mâna pe sâni, să nu....să nu. Măcar mor în glorie, mi-am zis. Întotdeauna am fost mai senzualist, acum a venit vremea să plătesc. Între timp eu mângâiam avid, tot felul de chestii, mai mult sau mai puţin vii. Aş fi fost chiar tare să o întreb de zodii, sau de profilul ei de fb. Dar frica creştea, nu mai eram aşa sigur dacă zâmbetul îmi e deajuns să o opresc. Sexoasa de Ea se transformase în ceva iapă parcă, eu pipăiam mai departe, tot mai fără chef. Să fii senzual fără niciun chef e altă imagine posibilă a infernului pentru mine. Plin în jurul mâinilor mele de tălpi în loc de palme, de organe, de păr ud, mădulare. Imagine standard, de origine medievală, a damnării. Gata, mor.   

Când deodată....

Când deodată, ce să vedeţi domnuţii mei, am zărit cum acolo sus flacăra focului a început să pălească. Pentru încă 3 eternităţi, am rămas suspendat într-un întunerec, cel mai imobil întunerec posibil de imaginat. Nu mai existam. Corpul meu din realitatea de sus a şi fost călărit şi pus pe izopren la somn. Au venit visele să aprindă lumina în întunerecul de jos. Am văzut un copil singur pe terenul de fotbal, cum se încalţă foarte sigur pe el cu adidaşii cu crampoane, se leagă la şireturi şi apoi dă un gol la vinclu de toată frumuseţea. Apoi în jurul lui s-au zbătut câteva aripi luminoase, în semn aplaudativ. Ghemuită în braţele mele ca o felină, Ea mi-a strecurat o amintire esenţială: tu visezi visul ăsta, nu uita că în copilărie la obligatea erai capabil să ţinteşti oricând bara de sus, exasperându-i pe toţi în curtea şcolii. 

- De ce vrei să cazi, când menirea ta este să urci?

Când să-i dau răspunsul meu gata pregătit, de pe vremea când am terminat cu filosofia, urechile mi-au ţiuit scurt şi subit nu mai auzeam absolut nimic. Să fiu surd fiind o altă imagine a infernului pentru mine, am încercat să ascult cât de atent am putut. Buzele ei mă întrebau acelaşi lucru, şi am prins-o de mâna dreaptă cu mâna mea stângă, să o fac să tacă. Poate impulsul ăsta m-a costat toată aventura ce a urmat. Visele nu mai erau ale mele, eram surd şi absolut singur în întunerec. Am încercat să prind ceva cu mâinile, dar totul s-a transformat încet încet în jur. Ea s-a retras ca nisipul printre degetele mele şi am început să cad din nou, cu o viteză ce îmi făcea inima să pompeze demenţial. Cam cu 314 bătăi pe minut. 

Sus am avut o tentativă să mă mişc de pe izopren ca să vărs, dar m-am resemnat repede. Aici jos, începuseră să-mi bată în creieri toate ciocanele iadului, îmi ieşea sânge verzui din urechi. Nici nu am apucat să regret surzenia mea dinainte, că în jurul meu s-au îngrămădit deodată cele mai demente party-uri posibile. Aici singura lege fiind să-ţi pierzi sinele şi să fii spart fără limită, exact aşa am devenit şi eu într-o clipă. Mă feream de elicea unui vapor când mi-a intrat din întâmplare cuţitul unuia care dansa direct prin jugulară, ceea ce mi s-a părut tare de râs. Gâlgâind, am continuat să cad fără gânduri. Conştiinţa mi se stinsese odată cu focul de sus, unde domnea liniştea nopţii. Deh, ca la cabană la Băişoara. 

Cu ultimele zvâcniri, am reuşit să gândesc că eu gândesc. Sunt o trestie, Rene. Dar Conştiinţa se pregătea să îmi dea lovitura finală. 

- Aici se va termina, îmi spuse. Nu te mai târâi prin viaţă, ştim amândoi tot ce ai greşit, unde şi când.

Am auzit vocea unui copil care îl ruga pe alt copil să îl nască. Nu mai eram capabil să îi dau Conştiinţei răspunsul final. M-am resemnat. Din nou, nu am căzut destul, nu am atins limita propriului ego, de unde să pot călca pe el şi să pot începe cu adevărat să mă ridic şi să umblu liber. Mă ridicam înapoi la iluziile mele. O voce tot mai îndepărtată îmi cânta Next time, my dear Sebastian!

M-a trezit o altă Ea, umană şi polimorfă. Ea de fapt era acum prezentă parţial în toate fetele care mă priveau, ca pe un adevărat zmeu. Le eram recunoscător, dar nu poate fi deajuns. Realitatea e mai complicată, mai ales a doua zi după ce te duci cu pălinka în jos. Nu puteam înţelege nimic şi în starea aia nu pot întreba nimic. 

Nici dacă coloana mi-e fracturată pe bune, nici dacă toate vânătăile sunt adevărate. A trebuit să accept că mi-am pus tricoul pe foc, era lejer documentabil. Martorii misteriilor mele nocturne nu prea s-au consolat cu glumiţele de a doua zi, mai ales că îi trăgea aţa spre vot. 

Cel care a avut grijă de contactul meu permanent cu eu cel de jos dinăuntru a fost bunuţul meu prieten, Fluieraşul Frânghier-Şaman. Şi-a rupt blajin din ochii lui albaştri un Cerc pe deplin Întreg şi mi l-a oferit în cea mai usturătoare şi tăcută înţelegere. 

Deocamdată zmeoii nu sunt trecuţi pe listele electorale dar am certitudinea că am contribuit tocmai prin panarama mea la evitarea unei pontissime mascarade. 

Aşa am urcat Feleacul pe lângă bicicletă, zumzăind teme muzicale printre dinţi ca să evit invazia gândurilor. Ooo, tu Deal al Durerii ce drag îmi eşti! Am dormit vreo 40 de ore, cu 3 pauze scurte să gonesc graurii din mândreţea de vie târzie şi să mă asigur că totuşi exist.

Din somnul ăsta plin de cele mai edificatoare vise, m-am ridicat cu o forţă nouă, până aici şi acum. Asta sunt sigur şi nu mă mai mir că ţine aşa mult. Am făcut pace cu nevoia mea cea mai ascunsă, de a o simţi pe Gaia cea adevărată sub picioarele mele. Ar fi mai bine spus la picioarele mele. Nu ştiu la alţii cum e, dar pentru mine fundul iadului nu e decât o întâlnire cu Gaia cea adevărată. Întâlnirile mele cu Principiul Feminin aici pe Terra nu s-au încheiat, dar aleg să nu mai vreau să cuceresc nimic. Aleg să îmi cânt mie propriile victorii.

Totuşi, aş vrea să vă pot asigura, domnişoarele mele, că nu o voi mai lua razna din cauza frumuseţii voastre. Dar cum nu se poate şti când ni se termină serialul vieţii şi începem unul nou mai sus, vă aştept la o cafea, ici-colo, în Acum-ul meu cel mai riscant. Cu cea mai cruntă corectitudine la care mă pot ridica, admit că deocamdată nu mai pot promite nimic. Sunt doar un copil smeker care nu a început să chelească degeaba (citez din memorie o veveriţă). Nu mă pot opri din a mă răni din când în când cu zâmbetul vostru, dar vestea bună e că în paradoxul lor asumat, chiar şi pământenii pot pluti! 

   

Despre curiozitate

Rădăcina cuvântului curiozitate este latinescul cura, care înseamnă proces de vindecare. Aşadar curiozitatea poate fi înţeleasă ca şi vindecare prin cunoaştere. Atunci când simt nevoia de a cunoaşte anumite lucruri sunt în starea de a primi o vindecare. Deloc întâmplător, satisfacerea curiozităţii este însoţită de senzaţia de binefacere. Când curiozitatea mă împinge să caut răspunsuri la întrebări, atunci când le găsesc mă simt mulţumit, ca după o saună. Rădăcina grecească a curiozităţii este κριτος, judecata ca şi facultate a cunoaşterii. În sensul ei bun, curiozitatea este o cale de evoluţie şi un instinct de autoconservare. Nu doar oamenii sunt curioşi ci şi animalele, fapt care îmi justifică afirmaţia. Să cunoşti cât mai mult din lumea ce te înconjoară şi din Univers este o garanţie a evoluţiei speciei tale. Istoria confirmă acest lucru şi la nivel cultural. 

Banalităţile fiind spuse, să trecem la sensurile negative ale curiozităţii.

A-ţi băga nasul unde nu îţi fierbe oala, ca şi act eminamente uman, este primul aspect negativ al curiozităţii. Obiceiul ăsta poate să ajungă chiar şi un stil de viaţă.

   

Riscurile generate de curiozitatea care devine bolnăvicioasă sunt simbolizate de stereotipia cu pisica. Un animal foarte curios, pisica ştie să facă astfel încât să afle ce se ascunde acolo unde îşi îndreaptă privirea înţeleaptă. Uneori însă, din curiozitate în curiozitate, pisicile mai ajung drept în colţii dulăilor, fapt observabil chiar şi de pe banca enoriaşelor de pe sate.

În era virtuală, curiozitatea poate fi satisfăcută foarte facil. Google şi Wiki sunt la dispoziţia oricui este curios despre absolut orice subiect. Că satisfacţia oferită de informaţiile virtuale nu prezintă garanţiile solide ale mijloacelor tradiţionale de cunoaştere, este altceva. 

Curiozitatea este folosită în presă, pentru a face cititorii să citească. Dacă un titlu nu îmi stimulează curiozitatea, nu mă obosesc să îl mai citesc-accesez. Astfel s-a ajuns la stilul senzaţionalist artificial omniprezent în titlurile ştirilor etc. Tabloidizarea extremă este un simptom al mentalităţii societăţii actuale, al oboselii ei generalizate.

Revenind la funcţia ei benefică, curiozitatea este utilă celor care inventează, descoperă, aduc noul în viaţa celorlalţi. Experimentarea este alimentată din curiozitate. Unele descoperiri majore au fost făcute din pură curiozitate. Alte experimente au eşuat din prea multă curiozitate. 

Calea de mijloc în cazul curiozităţii presupune a şti când să ignori anumite aspecte şi când să ciuleşti urechile în bătaia vântului. 

Fără să fim curioşi, nu am putea evolua.

Aşadar, ca Zmeoi din Nemărginirea Sibiului, am şi eu o mare curiozitate. Va fi confruntare directă sau nu? Oraşele s-au inflamat prin proteste, acolo unde există minţi mai treze. Mai nimic despre asta în mass-media oilor. Distribuţia culorilor electoratului din primul tur de pe harta României este cea mai elocventă dovadă că două treimi din români s-au dus în somn la vot. 

Dar realitatea se schimbă de la zi la zi, acum pe ultima turnantă ar fi timpul pentru minuni.

Voi amâna satisfacerea curiozităţilor mele până lunea viitoare când totul va trece prin poll-uri. Cura spiritului pe care o urmez de câteva zile îmi interzice să ascult vuietele demagogice din presă şi să amestec ciorbele din oalele care fierb pe focurile altora. 

  

  

 

Hello Wind

Ieri dimineaţă când m-am trezit aveam dificutăţi majore cu scaunul dinăuntru, care de vreo 5 zile a cam uitat să se mai ceară pe afară. Pe tron mi-a venit un benga-sms de la Mistreţ, cu o întrebare capcană: care dintre noi doi e Ionesco şi care e Beckett? Eu fiind Ionesco la obraz sprijinit în palmă şi Blaga la buze (după cum se poate vedea din şedinţa foto iniţiată mai sus), nu am reuşit să-i dau decât un răspuns absurd. Nici Mistreţul nu prea aştepta altceva. Decât eventual pe Godotul ăla al lui, dar asta e altă poveste .

Azi dimineaţă în schimb m-am trezit dintr-un somn foarte adânc. Am visat că eram femeie, mereu goală. Tocmai ce păşeam cu graţie afară din lac la lăsarea serii. De fapt imaginea onirică mă bântuie de când mi-am setat pe desktop poza cu gagika asta. În jocurile fanteziei mele i-am bănuit abia târziu în umbră piersica. Oare ce face exact acum tipa? O altă şedinţă foto, desigur. Dar fotograful, cum s-a simţit el în momentul când zeiţa ieşea din mare? A pus-o cu mâna în poză, cum fac profesioniştii? "Te rog stai cu degetul mare de la piciorul stâng la 2 centimetri deasupra vălurelelor, dragă". Sau a lăsat-o să înoate printre peşti, să se plimbe goală pe malul lacului? Poate nici nu o cunoştea, doar s-a nimerit pe acolo şi a pândit-o pervers în libertatea ei, apoi ţac poza instant. 

Hm. Prea multe întrebări şi scenarii.   

Azi viind degrabă vineri şi 31 octombrie, am senzaţia că sunt o căţea cu trei capete şi mă poartă în lesă o babă la răspântie de drumuri. La noapte va trebui să am mare grijă cu care bot ling, cu care latru şi cu care muşc. Tot ce voi face aşadar va depinde de voinţa Sfintei Vineri, care după astre e ziua mea optimă iar după credinţa populară pare să fie un mix de zeiţe. Am cercetat puţin zona şi cred că Lilith, Venus şi Hecate se vor simţi chemate în noaptea aceasta, dinaintea zilei morţilor. Din ultimul ei pătrar, Luna în Vărsător va revărsa mult vânt şi schimbare peste sufletele cele treze în astă noapte. După concert vom celebra frumuseţea Universului strâns lipiţi unii de alţii, alături de toţi câinii şi toate bufniţele pădurilor din Nemărginire.  

Iar mâine voi sărbători Luminaţia în două cimitire apoi voi merge la psyparty, cică maramite să mai las din poverile vieţii. Ego-ul meu este o remorcă plină de iluzii pe care o căram până nu demult fără să ştiu că o pot lăsa în Feleac în drum. Contează enorm să mă pot mişca liber, fără idei stabilite şi aşteptări inutile. Revelaţia asta am avut-o pe drum spre casă alaltăieri, dar o a doua revelaţie mă aştepta tăcută în noapte, pe cealaltă parte a aceluiaşi drum.

E o greşeală să porţi degeaba tot ce e iluzie, dar o greşeală dublă (CJ20EGO) este să crezi că te poţi mişca prin lumea dată aici şi acum, fără iluzii. Atunci când te simţi eliberat de poveri, de fapt tu însuţi eşti cea mai cruntă dintre iluzii. Te păcăleşti singur, crezând că vitalitatea (Iveco) poate ocoli inevitabilul paradox, de a fi cea mai adevărată dintre iluzii. Adică umanitatea în actul ei generic. Doar atunci când eşti absolut pasiv (mort, deobicei) ieşi de sub tirania contradicţiei de a fi. Las subiectul aşa vag deocamdată că nu am răbdare acum.

Până să îmi iau permisul intergalactic, mi-am descoperit deja numerele raketei mele de viitor, care va funcţiona bineînţeles cu Spirtual în amestec egal cu Divinol. 

Ego-ul meu are o singură portiţă de scăpare în faţa reproşurilor propriei mele conştiinţe şi a uitării istoriei. Să se afirme până în pânzele albe de aici şi până în satinul negru al liniştirii sale de acolo, de după. 

Cică azi sibienii merg în Piaţa Mare la 16.30 să le vorbească fostul lor primar, posibil viitorul lor preşedinte. Voi fi prezent pentru a-mi da seama efectiv ce am de făcut cu dreptul meu de vot, care mai nou pare că a devenit o obligaţie, dacă ar fi să mă iau după un trend foarte inteligent strecurat pe youtube.

Exercitarea dreptului la vot nefiind o obligaţie, mi se par destul de puerili cei care caută argumente de ce nu vor să voteze. Tot respectul pentru cei care vor să voteze şi ştiu cu cine şi de ce. Din punct de vedere civic, cei care vor merge weekendul ăsta la vot o fac (în principiu!) pentru a garanta şi libertatea individului. Deci atât libertatea de exprimare cât şi libertatea de neexprimare, nu?

The Great Will Zgârie-Brânză ar trebui votat de toţi actorii din ţară şi de toţi românii din diasporă, dom'le!

Pe mine personal mă distrează perspectiva de a avea un preşedinte care se sparge, să fim în ton cu Occidentul pe bune. Deşi mare brânză nu cred că se va face încă în direcţia asta...Panourile electorale fiind pline ochi cu de-alde Brânzovenescu iar electoratul foarte sceptic, divizat şi întărâtat, mă opresc aici fără a mai trâmbiţa că merg sau nu merg la vot. Ca să anulez cele spuse până aici, aş profeţi că va ieşi Iohanul oricum, cu sau fără votul meu. Dar nu spun nimic. 

O să închei pe azi, trebuind să recunosc un fapt. Ieri am simţit că nu exist. Am simţit cum ciorchinii încă neculeşi aşteaptă în vii, cum se bucură graurii, am simţit cum inima pământului bate sub mine, am simţit din când în când cum mai falsează gândurile omenirii. Dar cel mai semnificativ, am simţit că între toate astea, eu nu exist! Noutatea minunată ar fi că, spre deosebire de aceeaşi senzaţie de anul trecut pe vremea asta, îmi place teribil să nu exist. Uneori e o datorie a oricărui spirit critic viu.

Mâţador

După un îndelung timp de contemplare, Zmeoiu' întrezări Victoria de la capătul tunelului vieţii întipărită pe un cauciuc din grădina casei sale natale. Se gândea de câteva zile că nu are niciun rost să te agiţi să înţelegi mai mult decât poţi înţelege. Aşa chitit şi dress-code-uit,  în ultimul weekend coborî el încetişor din Feleac în Cluj, să dea o tură pe la mâţe.

Realitatea concretă nu poate fi un martor de încredere pentru niciun animal mai de soi, darmite pentru un ditamai Zmeoi. Se ştie că toată înţelegerea, comprehensiunea şi aprehensiunea în regnurile extra-umane se bazează pe o sinestezie perpetuă şi firească, astfel încât lui Zmeoiu' nu i-a fost deloc dificil să adulmece potenţialităţile felinice din preajmă. Doar că scenariul nu s-a iniţiat în direcţia previzibilă şi nu a fost loc de nicio vrăjeală.  

Mâţele mereu apar mai multe deodată în acelaşi loc, cu câte 81 de vieţi fiecare, în loc de 9. Zmeoiului îi place la culme să fie încadrat de forţe egale şi suprareale, deşi în cazul acesta o prefera pe cea din stânga lui, care prezenta două glande mamare de felină de ar fi făcut pe oricine să ţâţâie veşnic a ţâţă de mâţă.
Dincolo de realitatea concretă, cele două mâţe îi şopteau în canon să intre fără teamă pe poarta dintre ele. Doar că Zmeoiu' era cam amărât şi întunecat în sinea lui (ce jalnic a încercat în poză să pozeze, nu?).
Văzând una ca asta, cele două mâţe s-au contopit instant într-una şi mai puternică.

Atunci Zmeoiu' şi-a dat seama că nu are de ales (niciodată în relaţie cu o pisică nimeni nu are de ales) şi că trebuie să o sărute neapărat. Zis şi făcut, numai că 2 oiţe piţe rătăcite la oră târzie prin club bineînţeles că s-au oprit din pişarea lor placidă ca să trântească un "ce de sparţi pe acia fată, unu linge uşa de la baie, hai să mergem la păşunea de unde am venit, că o mai fi rămas şi pentru noi ceva iarbă totuşi, sper, adică hai pişă-te odată, tu!".

Ajuns pe drumul ce urcă la infinit spre brâncuşenie (culcuşul său din Feleac), Zmeoiu' tânjea să zboare ca un fluture, alături de o fluturesă anume, dansând indefinit spre un viitor victorios.

Dorul de mâţe te poate face să-ţi pierzi capul, a fost concluzia acestui weekend.

Basm (XII)

Câinele cu dinţii de aur are deja un pui drag - Charley, pe care îl îndrăgeşte ca pe ochii din cap. Capu' câinelului.  

Nu se ştie exact cu cine l-o fi făcut, pe unde o fi găsit o căţea destul de altruistă încât să-i facă un pui şi apoi să dispară. Nu se ştie cine i-a lăsat în grijă un pui atât de simpatic. Nimeni nu a văzut-o vreodată pe mama câiniuţului, ceea ce naşte bănuiala că ar fi rodul unei aventuri câineşti prin alt regat. În fine.

Fostele femei ale fostului rege au intrat într-o stare de extaz fără precedent. La curte totul se desfăşoară firesc, într-o logică nouă. Fărădelegile aproape că au dispărut, toată suflarea curţii respirând în ritmul impus de noile conducătoare.
Unele legi au fost abrogate, altele reformulate, iar cele noi au fost date în format .pdf, cu imagini şi aforisme pe înţelesul tuturor:
"Începând de acum toţi bărbaţii trebuie să facă tot posibilul să se simtă bine în pielea lor, la nevoie urmând cursuri de dezvoltare personală"
"Nimeni nu va pune la îndoială deciziile Noului Consiliu Femeesc (NCF). Cine are dubii şi ezitări va fi executat fără acestea"
"Individul are rolul de a se integra colectivităţii, aşadar gândurile unei persoane nu au relevanţă"
"Cine a avut de-a face cu fosta orânduire, în afară de membrele NCF, are obligaţia să-şi uite trecutul, sau măcar să-l considere oribil"
etc.
Oricum mai toate legile aveau doar un rost decorativ, fiind formulate la party-urile Ladies Wild Night de sâmbăta seara.
Bineînţeles că NL dispăruse cam în aceeaşi perioadă cu regele, şi unele dintre femei erau convinse că ea îl zăpăci de cap pe rege de la bun început. Punkinsta etiopiancă dispuse o lege organică de urgenţă, ca NL să fie dată în urmărire generală, numai să o găsească odată, să-i tragă câteva scatoalce.
Bănăţencele erau mulţumite cu libertatea de a face cozonaci, nu le interesa altceva în afară de arta drojdiei.
Arăboaica se puse pe gânduri, privind tăcută dar foarte intens mingea primită cadou de la bătrânul astrolog, care se pensionase vrând-nevrând.

Sanatoriul regelui a ajuns în prag de paragină. Apăruseră frunzuliţele prin podea, animăluţele noi mişunau prin sertăraşe. Îngrijitorul de Mistreţi s-a îngrijit să reamenajeze camera regelui şi mai deunăzi s-a zvonit că s-ar putea deschide acolo ori un muzeu omagial ori un cafe-bar.
Fauve-ul negru rămăsese parcat pe undeva, aşteptând ca regele să-şi ia permisul auto. Câinele cu dinţii cu aură puse să fie păzit sanatoriul, în caz că regele ar apărea. Se raportase lunile trecute că în Piaţa Mică un fel de stafie intra în fiecare birt şi comanda invariabil stroh 80, speriind copiii veniţi să se îmbete.

Forţa necesară oricărui om pentru a-şi îndeplini menirea pe pământ îşi are Sursa în Sinele Însăşi (SîSÎ), care nu există decât sub aspectele paradoxale de tip ridicare Munchausen. Această forţă vitală nu are o formă explicitabilă şi cel mai adesea se pierde fără motive clare.
Faptele unui om nu reflectă coerent forţa pe care o are în a-şi împlini menirea. 
Tot ce gândesc acum şi aici este o mare frecţie, pentru că ştiu că realitatea e aşa şi pe dincolo.
Conştiinţa de sine este singurul lucru cert, după cum ne spune şi dragul de Rene. Cum de am reuşit să pierd totul în afară de conştiinţă, când scopul meu era să o pierd tocmai pe ea? Ani de zile m-am exersat în jurul flăcărilor şi uite că nicicum nu iau foc. Până când totul va pieri în jurul meu, voi sta la pândă. Aştept ceva şi nu am habar ce. E frumoasă pădurea, nu zic nu, dar nu mă mai poate vrăji pentru că am obosit. Minunată mai eşti tu, Lume Nouă (LN)! De 1984 de ori mi-am zis azi asta în gând. 

Câinele aurifer nu era ocupat doar cu pânda sanatoriului. Fostul cortegiu regal, actualmente NCF, îi solicita deasemenea timp şi atenţie. Aşadar nu apucă să se prindă cam acum un an, pe vremea când nucile se mai decojeau fără chinuri, când regele apăru şi dispăru cu câinişorul Charley sub mantie.     

Câteva luni, regele a privit pe fereastra din bucătăria unde copilărise, iar sora lui biologică vorbea la telefon. Crescuse un vişin în faţa geamului de când nu mai trecuse pe acasă. Inevitabil, părinţii săi întineriseră destul cât să facă glume. Prin mai, planul regelui a fost să joace marele meci simbolic de ping-pong. Tatăl regelui joacă asemeni unui chinez bătrân, învingându-i pe toţi. Fără efort.

Într-un miez de noapte cruntă, regele fuma un balishag roşu într-un parc proaspăt apărut, cu pini bătrâni şi bănci gândite greşit. Pisica Inexorabilă se aşeză alături de el, oferindu-i haribo îmbibaţi în votcă şi întrebând:

- Ce e cu abdicarea aia?

Regele îşi dădu seama abia atunci că aştepta întrebarea aceasta implacabilă, dar nu se aştepta ca tocmai Curiozitatea Felinică a Timpului (CFT) să devină instanţa spontană ce-i va declanşa iluminarea. Pentru că teama de întunerec are rădăcini adânci, iluminarea îl lovi pe rege direct în plexul solar.

De când plecase de la sanatoriu, întrebarea despre propria abdicare îl măcina mai rău ca un uliu la ficatul său, devenit proverbial prometeic.

Eliberarea de propriile temeri este primul pas spre cunoaşterea de sine, sinele fiind un regat ce trebuie condus spre lumină prin intermediul abandonării luptei dintre spirit şi corp. Sufletul e arbitrul cel liber şi unica şansă de paşnică mântuire a meciului vieţii. Realitatea, formând o curte interioară cu peluze unde prietenii beau peturi străvezii, dezvăluie neîncetat cele mai neprevăzute provocări. Realitatea nu este o iluzie, ci doar gândul că realitatea este o iluzie. De legile universale nu poate asculta decât cel ce şi le autoimpune, dând mâna cu arbitrul chiar dacă ştie de la început că trebuie să piardă.   

Regele privi oglinda direct în ochi şi se lămuri subit unde şi când apăruse marea neînţelegere ce a dus la şi mai marea lui renunţare de a se autocunoaşte, de a-şi mai conduce propriul regat. 

Începând din adolescenţă, viaţa sa devenise extrem spirtuală, iar regatul şi-l pierduse pe drumeagurile întortocheate ale minţii sale.

Pe puiuţul Charley l-a dus cândva înapoi la sanatoriu tot pe furiş, apoi s-a lăsat înghiţit de labirintul propriilor reverii. Apă-pământ, aer-foc, cald-umed, rece-uscat, ce-căcat. Iată cele 5 elemente esenţialmente relaţionate ale Universului descoperite de rege în cea mai vigilentă solitudine.

La începutul verii, Regele se trezi cu Pisica Golancă sub aripa dreaptă, ce susţinea că a învăţat pe dinafară tabla înmulţirii şi împărţirii tuturor secretelor cosmice.

- Ce faci Miţură acia la mine sub aripă?
- Nu este aripa ta, rege, este doar o proiecţie mentală a unei viitoare aripi.
- De unde ştii tu asta?
- Eu ştiu totul.
- Atunci zi-mi despre dorul de a fi tot.

Felina golancă a reuşit să-l ţină non-stop pe rege de poveşti până spre toamnă, când regele se surmenă aprig. Nu aflase nici Totul, nici Nimicul, iar firimiturile de aur dintre ele le ştia demult.
De data asta oboseala era diferită de toate oboselile din trecut de la curte. Ştia acum că nu va mai şti că ştiuse. Alzheimer, un tango ultim, atingerea sublim de cronometrică a lui Saturn, sau trecerea prea intensă a creierului prin viaţă.

După întâlnirea fascinantă cu ghearele omnisciente ale Dormâţei şi cicatrizarea tuturor rănilor adiacente, înţelepciunea i se părea regelui a ţine mai degrabă de domeniul gastronomiei decât cel al astrologiei.
Parcă regreta că a plătit atâţi galbeni, ani de zile, Astrologului de Serviciu, în loc să-şi ia ca şi consilier-prim un bucătar isteţ.
Regretele sunt însă o capcană. Ca şi cuvintele, care prind în ele animale nevinovate şi le umanizează forţat.
Cuvintele sunt scutul uman care, ca un făcut, mereu se topeşte ca ceara în faţa Adevărului-Gol-Goluţ (AGG). A mesteca gândurile cu grijă şi în linişte e mai înţelept decât a rosti cuvinte prea mari, dar plăcerea de a vorbi degeaba e atu-ul inegalabil al omenirii. A nu se confunda vorbitul degeaba cu vorbitul în dodii, zodii, rodii şi elodii.

Azi, marţi 14 octombrie 2014 ora 21.04, IO, Regele Meu şi numai al Meu, declar solemn că presimt în urină că în sfârşit mi se vor stinge suferinţele inutile şi drept urmare basmul meu va trece definitiv şi triumfal pragul vieţii cotidiene, gravitând de la nivelul adâncilor bătrâneţi la cel al veşnicelor tinereţi. 

Ca urmare a abdicării mele voluntare, fostul meu regat, curtenii şi oamenii aflaţi în vizită la aceştia, animalele şi pietrele au dobândit cu toţii de acum un an o libertate pe care nu o pot înţelege şi deci de care nu au nevoie deocamdată. Eu pot doar să contemplu acest tablou mundan.

Datoria mea este în continuare de a nu mă răzgândi, de a nu ceda ispitei de a mai conduce vreodată pe cineva în afară de mine însumi. Sper din adâncul inimii ca Noul Consiliu Femeesc să asigure o conducere mai eficientă pe calea vieţii, spre unicul scop final al acesteia, Adevărul Gol-Goluţ.  
Creaţia propriului regat spiritual fiind o opţiune personală a fiecărui om, subînţelesurile, fisurile şi semi-simbolurile strecurate de mine pe alocuri, aici în afara existenţei mele, trebuiesc luate ca un exerciţiu de răbdare şi autodisciplină.
Nu există frică.     

          

  

Basm (XI)

Se lăsase seara peste Marele Bucureşti şi regele obosi. Umblase prin multe locuri, căutând un răspuns la întrebare. Audiţia se transformase în direcţia inversă: în loc să fie el cel ascultat, trebui să stea să asculte. În aceste zile, vocea interioară îi dictează până şi cele mai mărunte detalii cotidiene. Aflat în faţa unuia dintre marile muzee, pe care din principiu nu le vizita, se râzgândi subit şi se strecură prin mulţimea turiştilor. Înăuntru, tablourile lui vango îl aşteptau. 

Le privi câteva ore, apoi ieşi tulburat şi prea plin de impresii. O parte din răspuns o aflase. Viaţa sa de până acum fusese o povară şi încă nici nu purtase greutatea cea mare. Furnica poate duce o greutate de 100 de ori mai mare decât propria sa greutate. Oare cât poate duce Sufletul Gălbui al Lumii? 

Prea obosit ca să afle şi restul tainei, peste care nu a dat întâmplător, adormi în culcuşul său visând un anume pat de lemn.