Cei Guevara nu dorm - ep.1 & 2

Începând din 1 septembrie, păşesc timid pe calea Purgatoriului Mnemotehnic.
Nu e rău să îmi depozitez aici câteva amintiri, repere ale verii 2012, mai degrabă reinventate decât trăite.

1. Cetatea de Baltă

Exact în mijlocul lunii iulie, m-am trezit parte constitutivă a unui trio insolit, cu destinaţia Cetatea de Baltă.
Psihicul meu era într-o stare de luciditate specială, în care apreciam esenţa unui drum mai mult decât destinaţia, în speţă festivalul Cetăţi Dacice etc. Tema caracterului dacic al ariei judeţului Alba mă interesa dinainte, dar era doar o temă, nu mă aşteptam ca organizatorii să prindă rădăcina neamului - prin concursuri de haltere, rockeri şi un fel de nimfe-dochii-cu-rochii aduse de la oraş.

După ce ne-am lămurit cum nu stă treaba cu festivalul din cetatea bălţii, respectiv fostă-dacică, am vizitat preajma domeniului, ronţăind lejer niscaiva covrigi cu karmă maternă, apoi ne-am cam întors înspre Vauban Bălgraduţu.
Un minunat moment am primit cadou la plecare, cu întoarcerea vacilor.

O gaşcă de oameni, înainte de a uşura laptele din ugere, povestind la coada vacilor ce cum, care-i faza.
N-aveau ei treabă cu festivalul dacic. Ca şi noi, dealtfel.

2. Space Camp Mândâc 2012

Ei bine, pe la sfârşitul lui iulie lui lui, eram deja perpelitus pe dinăuntrus. Trecea vara, şi eu dormeam pe mine, deconect-r-at de felul meu precedent de-a fi. Nu-mi găseam locul pe lume, citeam cărţi prea tari pentru depresia mea şi poate de aia aveam accese de nonsens pur, urmate de timor panicus de-a dreptul. Pustiul din suflet acapara orice cuvânt, se căsca o prăpastie infinită între mine cel viu şi mine cel vizibil....

Deci pe acest fond sonor am zbughit-o val vârtej vâlvoi spre Republică, undeva pierdut în Moldova, la Mândâc; acolo unde ştiu că pot recidiva mereu, când e vital să mă salvez de mine însumi.
Drumul până acolo e relativ o aventură, trebuie să îţi câştigi mereu un loc, ca să te poţi menţine.
Mijloacele de transport moldoveneşti sunt o experienţă corporală unică, un adevărat asediu al intimităţii.

   Primo, instinctele mi-au revenit inevitabil la viaţă, mă simţeam din nou un taur printre vaci. Partea proastă e că parcă eram toţi pasagerii nişte vite bune de dus la tăiat, dar nu era cazul să mă stresez. Viaţa merită apreciată chiar când pare că îţi dă o palmă. După un rotocol prin Chişinău, de la Gara nord la gara Sud şi înapoi, am pornit spre Drochia. Anul trecut fetele de pe stradă m-au impresionat cum şi-au păstrat intacte rădăcinile celtice, necunoscute necunoscătorilor, plimbându-se în jurul meu ca nişte dropii magice, ca nişte spice aurii cu plete aurii şi zâmbete aurii. După ce am cumpărat de la chioşc nişte Doine ţigareten Sie cum ar veni cu un ron jumate, am aşteptat rata Drochia-Mândâc: iaca-am-ajuns.

 

De la început, revăzând parcul părăsit, cu aura sa inefabilă, am avut bănuiala că poate mai sunt şi alţi deprimaţi, oprimaţi, dezactivaţi, netineri ca şi mine. Din Space Camp-ul din anul 2011 nu-mi amintesc decât că eram foarte obosit. Am prins ultima zi din tabără, după un autostop de 10 zile Londra-Mândâc. Am avut parte şi de o întâlnire - să zic htoniană - cu Ohanovici...
Dar anul acesta eram mai pregătit, alături de un prieten vigilent, şi bucuroşi că am ajuns, deodată şi laolaltă cu ceilalţi, am dat bice la treburi - plenare, chiuituri, fiecare cu ce suntem.

 
Desigur, tema camp-ului, spaţiul, a prins contur de la început. Există nevoia de spaţiu intim, care spaţiu dacă îţi lipseşte, şi nu eşti pregătit, te poate pune la mari încercări, fie şi în cadrul mirific al conacului boierului Ohanovici. Eu personal m-am panicat la ideea că trebuie să fiu alături de atât de mulţi alţii. Ceream un spaţiu mai larg, în sinea mea, dar şi fizic. Ceilalţi mă sufocau, uneori. Eram cu toţii peste tot, tot timpul.

  ...totuşi, tensiunile se pierdeau miraculos 

pe cărările labirintice ale parcului, spre izvorul curăţat de noi...

...sau purtat departe de caval şi tilinci, seara la foc. 

Un lucru util prăpastiei din sufletul meu a fost hrănirea organizată. Fiecare masă mă îndestula, nu neapărat prin mâncarea bună ce-o duceam la gură, ci prin conştientizarea clipelor preţioase la care participam, acele mici detalii care mă umpleau de emoţie umană. Umană, umană...

 De când m-am născut, sau măcar de 20 de ani, nu îmi mai amintesc să fi trăit o săptămână întreagă fără dragile mele gânduri inutile. Asta o fi explicaţia pentru impresia lăsată de plaiurile Moldovei? Nu cred că altcineva ar fi fost la fel de impresionat în locul meu. Sau poate din cauză că am jucat fotbal în fiecare după-masă, corpul meu s-a deşteptat din atrofia generală la care l-am condamnat pe nedrept, şi mintea de asemenea?

Eram fericit, ca pătratul din cercul din pătratul din cerc

Hei, dragii moşului, iacă nu-i uşor să fi zmeoi, pentru că vechile mele spirite interne, autorăzbunătoarele, rusalcele de le aud mereu, s-au revoltat. Într-o seară, cineva făcea spectacol cu foc, şi ceilalţi din mine, dansatorii nebuni, au vrut să-şi aducă jertfă modelele lor spaţiale, încolăcindu-mă pe mine însumi mă mî, prea subit, la picioarele jongleriţei, aşa cum mai făcusem altădată în Berlin. Dar spontaneitatea stilului meu multipolar de viaţă, aşa numita mea capoeira-transilvania nu e compatibilă cu alte stiluri, astfel că un copac mai binevoitor mi-a oprit jocul, julindu-mi tandru spatele.

Cântările în jurul focului m-au dus pe culmile extazurilor sonore, dar spre final, puţinul meu psihic sănătos, disponibil abia de câteva zile, m-a deraiat iar. Într-o noapte, îmi amintesc că închinam ininteligibile imnuri lui Dionisos. Luptele mele recent câştigate, liniştea de care aveam parte şi mă bucuram, noile mele principii bifate prematur, adică traiul cu tot felul de limite aparent acceptate, s-au volatilizat. M-am transformat la loc în monstru, pentru că eram prea încrezător şi astfel am pierdut (surprinzător?) în penultima seară, 17-0 scorul metafizic, după ce-am ras un kil de kerosen, degustând din 3 feluri de samagon de la sătenii din Iliciovca...din nou, decăzusem în extaz, cu genunchii şi nasul pe pământ grohăiam spre zorii zilei, cu ukulelele pe hardcore vibe, nu-mi păsa decât de clipă, de flacăra înălţătoare şi coborâtoare a Universului, eram o sferă de nepătruns.

.......(poză indisponibilă).....

Am cântat până am rămas fără nimic.

Nici timp, nici spaţiu. Oamenii parcă se fereau de mine, în loc să mă felicite!

Dificile momente, după ce flacăra se stinge.

Vorba poetului, 

"blow the wind the leaves on this side 

 the singers are chased away"

Dar a venit şi momentul plecării.

Nu s-a supărat nimeni pe mine, în afară de mine.

Tot nu reuşisem să aflu, să fiu altceva, decât un zmeoi.

Singur, în bătaia vântului....

 Am mai zăbovit câteva zile prin Chişinău, vizitând parcuri, muzee, făcând jamsession-uri cu ruşi, cu bere ucraineană, cu oameni calzi ca pâinea-domnului. 

Când ne-am reobişnuit cu asfaltul, ne-am dat cu toţii prin oraş. Chişinăul are pomi, nu glumă. Şi glume peste tot. Râdeam ca un copil, la expresii ca "reparaţia încălţămintei". Moldovenii păstrează contactul cu izvorul limbii, înţelegi mai clar tot: ciao cacao!

 Ca urmare a dezastrului meu dionisiac şi a imposibilităţii de a fi trezit, prietenul meu a plecat cu o zi înainte, aşa că pe drum înapoi am avut timp să reflectez. Să fac faţă realităţii, cea de care fug dar la care inevitabil mă întorc, cu gânduri noi, la fel de inutile...

...cei Guevara nu dorm!

 

Un nou Adio

După îndelungi răsuceli, am ajuns la concluzia că trebuie să îmi iau rămas bun de la multe poveri ale Supra-Trecutului. Le purtam până azi cu plăcere, dar nu prea avea sens ce făceam. Prezentul mi-a arătat deloc suav azi cât de fragile sunt cele mai puternice impulsuri ale noastre. Credeam că ştiu ce fac, dar nimic nu rezistă fără conexiunea cu exteriorul bulei în care ne naştem. Mai ales că e o modă acum să ne bucurăm de singurătate, ca şi cum minţile noastre sunt făcute să doarmă.
Viitorul îmi este suspendat în aceste clipe aparent dureroase, în care nimic nu se mai lasă mişcat. Totul în jurul meu aştepta să fie mişcat de voinţa mea, care iată s-a oprit şi ea, obosită de victoriile ei previzibile. Şi poate  miracolul cosmic pare să însemne tocmai nemişcarea totală. Când rândurile acestea vor îngheţa, când niciun surâs nu va mai avea rost, nici mirosul de tei, vindecarea va însemna vidul suprem. Tristeţea generată de contemplarea atotputerniciei entropice a nonsensului e o formă de mişcare, deci nici măcar trist nu mai pot fi. Cumva, parcă nu mai avem voie să fim oameni.
Pentru a avea dovada că ştiu cum e schema cu la vida ludica, voi scrijeli acia, acum, un ADIO frecţiilor environmentale de pe orice nivel mă vor atinge, pentru a putea lupta mai uşor cu ele în viitor, când vor lua forma unor noi idealuri. Le voi putea decarta în seama neajunsului de a te fi născut lucid.
De ce Zmeoiu era idealist până azi, e o altă poveste. Aceeaşi poveste, etern întorcându-ne.

Gorgoneală temporară

Am ieşit azi pe afară să fumez o ţigară, după ce m-am pieptănat vreo 3 ore şi m-am spălat fain cu panten. De ăla cu mentol, minunat.
Am zărit un porumbel alb. Minunat.
Ciuguleşte dintr-o bucată de creier pane. Cine zicea că pacea nu are nevoie de carne?

A. În smocurile de păr, am găsit un fel de minirăvaş, cu litere de alea esoterice:
"cât Lili e pe Algol, bagă capu'n Sol"
Nu mă gândesc la frica struţului, dar mă voi ascunde după zmeoaicele mele de la coliba din Nemărginire, până trece vria şi clipitul stelelor împerecheate.

Citius, Altius, Tehnicus

Cred că sportul rămâne printre puţinele preocupări mistice ale Erei noastre. Înglobează emoţii, mistere şi semnificaţii, başca sănătatea, care va fi tot mai rară en el futuro. Ceremonialul sportiv a rămas în contact cu ritualul şi deci cu menirea omului. Înălţarea tradiţională a drapelului, momentul solemn al imnului, mulţimile exaltate care cântă, oare mai sunt elementele vitale ale păstrării sănătăţii noastre?  Ne uităm la sportivi, şi simţim ceva. Nu e prea clar ce anume, dar se pare că tot mai mulţi oameni, nu numai în ţara asta, se apucă să se înalţe în felul ăsta. Ce premise ar avea acest fenomen, e altă chestiune. Politica  ce domină societăţile occidentului, pitită sub umbrela sportului, s-a dezvăluit puţin la JO 2012. La ceremonia de deschidere de la Londra, s-a atribuit o foarte mare importanţă istoriei. Mi-a plăcut că se vorbea în franceză, apoi în engleză. Sunt sigur că mulţi englezoi s-au ofticat. Organizatorii au strecurat o serie de idei "insulare" cu iz subtil cuceritor, ca şi cum Istoria ar aparţine londonezilor. O cultură majoră, aşa zis puternică, are pretenţii mai mari, nu? Şi culmea, par legitime. Până şi cei din Vanuatu ştiu că revoluţia industrială e meritul englezilor. Generozitatea cu care s-au cheltuit bani pentru idei comune: ce desfăşurare de forţe pentru a vedea cum o gagikă îşi uită telefonul şi apoi un gagiu o vrăjeşte. Pe ecrane, toată omenirea vedea mesajele dintre ei. Modul de viaţă al sportivilor cam la asta se reduce, în afara antrenamentelor. Logistica impozantă pusă în slujba reflectării realităţii cotidiene, sunt dovezi că valorile iniţiale ale jocurilor olimpice s-au cam schimbat. În ansamblu, contemplând ceremonia Jocurilor Olimpice de Vară de la Londra, aş putea spune că marca vremilor noastre e un rezultat provizoriu: necalificat. Poate ar trebui să mai insist, dar nu. Am încercat să compun ceva, şi nu mi-a ieşit. Nu mai pot da vina pe căldură. Vocea mi-a dispărut din peisaj de ceva vreme, să vedem pe unde ajung!

Despre natura olimpică a Omului

Deseară începe Olimpiada Sportivă.
Mi-a zis radioul azi dimineaţă că nushce francez  - Pierre de Coubertin - a reinventat în 1896 olimpiada modernă, probabil după ce a trecut de câteva ori pe la Bibiloteca din Parizăr.
Lecturile i-au fost utile peste poate, din moment ce a îndrăznit să creadă că sportul mai poate fi pentru omenirea secolului XX ce-a fost pentru greci.
Eu nu cred în sportul politic, la fel ca nici în politica sportivă.
Ah.
În 1936 s-a reinventat şi flacăra olimpică deasemenea. Nemţii ardeau de nerăbdare să arate lumii întregi că drumul înflăcărării lor îşi are originea în cărările Olimpului.
În acest final de iulie 2012, Tronsonul Regal, cincinalul căldurii solare, ia Leului partea Leului.
Leul nostru cel de toate zilele, cel care se îneacă în haos politico-economic.
Leul care e obosit să conducă.

E prea cald, totul stă, nu doar mintea.
Noroc cu Nellysiska, cea mai înţeleaptă fiinţă blogală pe care am întâlnit-o. Fătuca asta ne dezvăluie fără teamă chipul fixistului de Parmenide:

"...căci totuna e a fi cu a gândi" 

Parmenide a fost învăţăcelul cuminte al blajinului Xenofan din Kolofon, care în afara criticii sale caustice, nu era un om rău.
Spre deosebire de Celofan din Xilofon, care obişnuia să urle tare dar scria destul de paşnic, mai degrabă recenzii despre natură - peri physeos, cum s-ar zice.
Ajuns la maturitatea relativă, Pamenide obişnuia să îşi imagineze că la bătrâneţe o să călătoarească într-un car tras de leoaice, sperând că aşa va ajunge odată şi odată în faţa Zeiţei Alethea.
Aceasta i-a promis în vis că îi va arăta cum stă treaba cu "a fi = a gândi".
Dar tot planul lui Parmenide a fost dejucat de Herr Aklites, cel care a devenit primul campion semiolimpic la Categoria Primă, pe care a şi înecat-o de două ori în râul uitării.
Astfel, Substanţa bătrânului Aristotel mai poate fi concepută doar ca premiu doi, deoarece standardele minţilor neluminate de azi au făcut ca premiul întâi să nu fie disputat decât în posibil, adică virtualmente.
De aceea, Fiinţa umană e slăbită şi nu mai are timp pentru mişcare fizică.
Incapabil de cea mai elementară încălzire, omul zace. Mai dă un fifa, mai un pariu la agenţia din colţ, o ceremonie olimpică pe la TV, de fapt oricine le are cu sportul, doar toţi vrem să credem că suntem sănătoşi. 

Sportul a devenit cealaltă faţă a economiei, care e cealaltă faţă a politicii, care e cealaltă faţă a culturii. Moneda asta cu multe feţe obişnuim să o numim societate. Avem sportivii celebri, figuri publice construite artificial şi răsplătite cu sume enorme provenite din reclame, sportivi la care ne uităm ca la supraoameni . În paralel, sportul privat e rezervat muritorilor: piste de jogging, sintetice pentru corporatişti şi tinerii fotberari, câteva mese de pingpong rătăcite prin satele nemărginirii, başca coniac-canotorii, sportivii noştri spontani din crâşmele de pretutindeni. Se pare că sportul, inevitabil conectat astăzi la virtual, încearcă să atingă toate aspectele realităţii, să fie un substitut al mişcării. Iată revanşa parmenidiană: ce joc joci, cu ăla rămâi.

Turcoaica şi Loopul

Şu Karşıki Karlı Dağlar (Söz) şu karşıki karlı dağlar Başı dumanlı dumanlı İkilikte yar sevenin Göynü gümanlı gümanlı Ben seni severdim çoktan Kaşlar yaydan kirpik oktan Bir bezirgan gelir şahtan Aslı Yemenli Yemenli İşte geldi bahar yazlar Ötüşüyor turna kazlar Hatıra değmen şahbazlar Sizler amanlı amanlı Gül dererler deste deste Armağan sunarlar dosta Gülü bağbancıdan iste Bahçe dumanlı dumanlı

Gülseven Medar 

vocea zilei, şi a nopţii.

Îmi interzic căutarea google-translate, nu vreau să aflu "despre ce e vorba" în acest cântec.

Dar în schimb nu mă pot opri să îl ascult.  

Liberegalifrate

...μείζων δε τούτων η αγάπη...

De câţiva ani, ziulika Franseuzei o resimt ca un fel de zi albastronomastică, fără motive prea clare. C'est l'amour toujour qui ne portera...
Am aflat din lecturile mele recente, că noi oamenii, orice am crede şi am face, în fapt nu avem pe nimeni în jur, doar ego-uri de-ale noastre. Lipsă atotprezentă. Iluzia comuniunii cu ceilalţi. Cu mare greutate şi mult noroc găsim o persoană reală dispusă la eu-tu 100%, cu care să împărţim bucuria nestingerii lumânăricii de pe tortul numit viaţă...
 Voi încerca acum să sar puţin din dezordinea călduţă în care mă bălăcesc, din supremul haos al ideilor nepăsătoare.

Un mare filosof al actualităţii, de loc de prin feliile Pariserului, a ajuns anul trecut prin august şi pe mioriticele plaiuri ale hălcilor de slană. Iată ce-i spune domnului Tabără de Vară:

,,Dacă doi oameni se iubesc, aprioric nu există tabuuri care să-i poată reţine să facă ceea ce simt, dar, desigur, riscă. Acesta este înţelesul modern al pasiunii. Când vorbim despre pasiune, celebrăm pasiunea. În zilele noastre, fiecare ar trebui să fie în mod constant pasionat. Amintim doar cuvântul ,,passionnant” care, în franceză, înseamnă ,,emoţionant”, dar uităm că, în greacă şi în latină, înseamnă ,,suferinţă”.
Aşadar, dacă vrei să experimentezi pasiunea, inevitabil vei suferi într-o zi. Aceasta este o confuzie modernă între dragoste şi pasiune, pe care o consider destul de catastrofală şi care explică rata mare a divorţurilor“

Mă voi abţine să-l iau la caterincă pă text pe musiu Bruckner, favoritul meu pe vremuri într-ale filosoficelor miştocăreli. Voi desprinde esenţialul semnificativ al temei, încă actuală ca şi scriitorul francez dealtfel, care scriitor din păcate-fericire nu mă mai prea interesează.  

Philia versus Agape.

- scurt eseu pompieristic -

Pe lângă minunatul articol wiki-wako legat de tema iubirii, aş dori să repet şi să mai menţionez încă o dată că din punctul meu de vedere, iubirea aşa cum se practică în partea occidentală a lumii are rădăcini semantice multiple, multicolore, multifuncţionale, multi-etc. Cele greceşti sunt cel mai greu de scos din Pământurile Europene. Cele gata rupte, dintre care unele flenduresc de zor sub sloganul queerlove, erau dinaintea celor care încă stau înfipte. 

1. Să pornim cu începutul-sfârşitul, adică de la oareşce poze cu Eros-Thanatos. La navigare, raportez că am întâmpinat ceva probleme superficiale de gender-fender, pentru că nu am putut decide de ce gen e această veche idee de baubau. 

Săgeata zeului, instantaneul privirii erotice, atracţia carnală-mortală, dorinţa ascuţită în vârf, sexul ce dictează (din umbră pe vremuri, tot mai evident acum) majoritatea actelor umane, este o iubire primară, considerată de joasă calitate. 

Azi totul este erotic. Ca întotdeauna.

Dar agresivitatea erotismului actual nu lasă loc pentru rafinament. Reclamele, ştirile, revistele, clipurile, au tocit nevoia maselor de altceva decât grecescul eros. S-a ajuns la asta prin abandon colectiv, fiind refuzată sistematic urcarea celorlalte trepte. Corporalizarea gândirii, proclamată de prin '70 de postmoderni, iată are efecte secundare. Pasiunea arzătoare cu care dorim să ne urcăm pe un cur ne rămâne în amintire maxim până începem să căutăm altul, iar cei care fac altfel, sunt prea mentali, se complică inutil (sic!).

E  chiar oldschool să mai "ţii" la cineva altfel decât de mânerele dragostei.

Noile premise ale actului iubirii sunt total secularizate, ele par să fi eliberat verbul de "balastul" său sacru,  şi astfel teama şi fascinaţia pentru sex rămâne în conştiinţa tuturor. De la medievala şi terifianta pereche Eros-Thanatos până la remake-uri  mai actuale, miza rămâne palpitantă, incitantă.

2. Philia se deosebeşte de eros prin faptul că nuanţează logica şi legile atracţiei interumane, introducând dialectica scopurilor nobile. Există prietenie adevărată între oameni? Păi, unii trăim cu speranţa asta ca şi cum ar fi ultima şansă. Şansă la ce?

Philia ne garantează că rămânem oameni, că nu suntem condamnaţi la un veşnic one-night-stand. Treaba pare legată de valorile cele mai spirituale ale umanităţii. Philia e o condiţie necesară a relaţiilor "serioase".  Deci peste nivelul erotic, carnal, se pliază promisiunea iubirii totale: sinceră, inefabilă, umană. Nu ştim de ce revenim cu un sms peste câteva zile: "salut, aş vrea să ne mai vedem". Bineînţeles că philia se supune legilor temporale implacabile, şi se cam ophileşte...

3. E un restaurant în Cluj unde mergeam rar şi cu mare plăcere, deşi abia după câteva vizite mi-am dat seama de ce mă atrăgea locul.

Agape este un termen grecesc minunat. Ca şi înţeles al iubirii, el sprijină omul în situaţia în care l-am lăsat în paragraful anterior: după un timp, orice atracţie dintre oameni păleşte în intensitate, şi consecinţele sunt pe măsură. Pasiofilia este unul dintre stadii, care inevitabil duce spre agape. Aici intervine alegerea.

Agape va pune pasiunea între paranteze. Iubim pe deplin atunci când putem ierta alte pasiuni. Când ne bucurăm pentru bucuria persoanei iubite. Când nu urâm azi cu aceeaşi pasiune cu care ieri iubeam aceeaşi persoană.

E puţin deplasat când moşul o sărută inflamat nevoie-mare pe babă. (respectele mele pentru!) 

De parcă doar tinerii au voie, nu?

E nevoie să începem să îmbătrânim, ca să aflăm că în cele din urmă nu va mai conta pasiunea? Vorba lor, "dragostea trece". Eliberarea de sub imperiul pasiunilor nu e uşoară, şi unii cu greu o pot concepe (eu, de exemplu), darmite să treacă la fapte. În-făptuirea iubirii ce trece de micile sale forme, precarele limite umane, e prima condiţie spre agape. Suferinţele omului, ca pasio, devin ocazii de iubire a vieţii, actio.    

Unii oameni, cei care au greutăţi şi (tocmai de aceea!) mai tare se iubesc, cei care stau destul de mult timp împreună, ajung să îl petreacă. Nu e o întâmplare acest verb. 

Alţii, ca urmare a eşecului erotic dar al împlinirii pe alte planuri, îşi omoară timpul. Nu se pot bucura de tot. 

Aş zice că iubirea agapică e un party continuu, destinat exclusiv pentru cei care pot trece dincolo de concretul Eros-Thanatos. 

A petrece timp în sfere agapice, se consideră a fi stadiul suprem al relaţiei erotice pământeneşti.

Agape e tihna ce survine ca recompensă a vieţii trăite lucid, a celor ce se pregătesc pentru îndreptarea iubirii lor spre zeu: "μείζων δε τούτων η αγάπη" (cea mai mare dintre toate, iubirea în tihnă)

4. Aş adăuga la cele 3 ramuri ale conceptului de iubire, un al patrulea invitat: dorul.

Desigur că iubirea ca dor este o formă oarecum apofatică. În lipsă. Dorul e mistuitor, pentru că aduce cu el ideea pierderii veşnice. Nu mă refer la forma sa uşoară, reversibilă ("mi-e dor de vară"), ci la ansamblul stării existenţiale ce trimite spre marele final, la dorul conectat thanatic: "mor de dorul tău" (tu fiind cineva definitiv pierdut).

Se poate ca dorul să fie o formă negativă a iubirii. 

Dar oare nu e posibilă o întâlnire între dor şi agape? Un fel de împăcare cu lipsa veşnică a fiinţei. 

Deşi, se ştie că Naturii nu-i tihneşte vidul...

 

...trebuie să mai caut.