Cei Guevara nu dorm - ep. 4

Weekendul trecut am reuşit să fac baie în Marea Neagră.
În ultimii 3-4 ani, adică ultimele două dăţi când am fost în Vamă, nu am reuşit să mă apropiu de apă.

 ...nu există apă!?

Pe drum am citit. Mi-am instalat cortul noaptea când am ajuns, şi am ieşit cu un vecin să ne dăm prin "oraş". Am nimerit la o terasă cu karaoke, noua mea pasiune. No women no cry, inna sea style. Autoironia îmi cere noi moduri de manifestare, iar karaoke-ul e perfect pentru un asemenea scop.

Vama e liniştită, un loc numa' bun pentru 30+işti. Sau cuminţenia o fi noua modă?

Am început să beau berici şi să fug de unele gagici, să mă uit după altele. Cam atât pot spune că-mi amintesc.

Restul mi-au fost povestite de la prietenii mei. Tind să nu-i cred, pentru că fiecare are dreptatea lui.

L-am întâlnit la o bere pe Radu cu standul fain şi buna lui dispoziţie dedicată special mie.

Şi pe Ghebe Jebu', stafia binevoitoare a Vămii, cu care am povestit pe îndelete despre Viaţa comună a lui Tzvetan Todorov, lectura mea curentă. Mi-a împărtăşit Jebu' câteva din experienţele lui, cum i-au furat cortul cu totul, prin ce locuri să nu merg că nu mai sunt cum au fost, unde e berea mai ieftină, ce gagici a prins el vara asta, etc.

Oricum, muzica şi pânzele alea albe de la Molotov au fost unica mea revelaţie. M-am dat cu ele noapte de noapte ca un adevărat zmeoi, paşnic şi solitar. Navigam uşor cu pânzele alea fermecate, la 200 de metri peste mare, spre larg şi înapoi, ca să mai iau o bere. 

În plus, peste valurile mării domnea Luna Albastră în Peşti (predispoziţie crescută spre ample fluxuri emoţionale) aşa că nu m-am lăsat păcălit de aparenţe şi propriile tentative de revenire în cotidian.

În amănunte se zice că zace respectivul. Combinat cu deschiderea pământurilor, a trebuit să am mare grijă să mă păstrez sus, la suprafaţa norilor, la viziunea de ansamblu.

Într-una din băile extatice nocturne m-am scufundat 4 metri. De pe fundul mării, luna se vedea incredibil (nu se găsesc pe net poze cu aşa ceva). 

Super-chestii, hand-made, hamsii, ciorbă la popas, totul foarte liniştit.

Cu prietenii, ca băieţii. Be be beeee, phuu iu iuu, bee be!

Am cântat puţin la chitară, împreună cu valurile mării.

Şi am adormit, bă conectăre!

În sfârşit.

Cei Guevara nu dorm - ep. 3

3. Österreich
Drumurile cuvenindu-se împărţite, după veacuri de singurătate cu asupra lor de măsură , Zmeoiu a oprit vâltoarea şi spontanul peisagistic, aterizând incognito o noapte la Cluj, pe Cetăţuia văratică.
S-a proptit sub castanul favorit, gândind la toate cele-n lume-n stele cu mâinile după ceafă.

"...Ce-ţi lipseşte? Nimic...de fapt totul. Parcă nimic totuşi. Sau, poate totul? 
Ba nimic, ba totul, hai fi sincer măcar odată cu tine însuţi...
Atunci stai. Nu mă mai nebuni de cap. Lasă-mă singur şi îţi zic dimineaţă..."

Aşa că a doua zi în ultima clipă am interceptat-o pe Tănăsikă, pornind amândoi cu semi-încredere spre Austria, una dintre ţările noastre separat-jumătăţos-amintireşti. Scopul călătoriei noastre urmând a fi clarificat eventual pe parcurs, de sub aripa mea bestiarică se iţeau în răstimpuri doi ochi dragi.  

în spatele ochelarilor ei de soare, claro que si...

Eu priveam viitorul apropiat cu nerăbdare. Presimţeam că ne aşteptau aventuri incredibile.

Împreună ne pricepem să mânuim imprevizibilul ca şi cum aşa trebuie să se întâmple. Sau ceva de genul ăsta. 

Aşadar sar peste drumul până la Budapesta, pe care am realizat că îl ştiu pe de rost, instalat lejer în maşina unui prieten. De la Budapesta încolo, să-i dăm cu stopul.

Ne-am pornit pe autopalyia M3, în benzinăria spre Gyor, şi aşa am ţâşnit-o de am ajuns prin Cehia, cu un ocol bonus de vreo 300 km. Muzică bună pe drum, oamenii chill care ne invită să stăm la ei în casă. Nu-i stress, venim de sus în jos spre Oesterreich, mai mult per pedes, că doar suntem în miezul Europei şi găsim de văzut multe. Boemia, Budweiser, de pe-aici au apărut.

Cu cortul la îndemână pe umărul stâng, urbanul se diluează. Putem fi oriunde vrem 

 Zilele urmează nopţilor, toate sunt cum trebuie. 

Nu m-am putut lămuri care ţară are peisaj mai pitoresc. Când eram în Cehia, ziceam că Cehia. Dar când am intrat în Austria, totuşi mă răzgândisem. Nici Tănăsika nu era prea decisă, de fapt timpul ne petrecea lin pe dinăuntru. Simţeam vorbele noastre paliative, cum esenţialul intra direct la inimă.

  Aerul curat fiind prea benefic, de pe-aici mi-am cumpărat tabac Gauloises, să mai echilibrez situaţia 

După ce am fumat o ţigară, am făcut o poză acestei case. 

 ...casă, ca să am ce răspunde unui eventual djinn binevoitor, care mi-ar îndeplini o dorinţă! 

Ei bine, după vreo 2-3 zile de rătăcire oarecum programată, am ajuns prin sătucul Stralegg, parcă. Aici, doamnelor şi domnilor, domnea un fel de pace edenică standard. Natură, casă, râuleţ cu răţuşte, maşinuţă, linişte. Tot dichisul.

  Vroiam demult şi nu ştiam, să simt şi eu cum vine asta.

Am pornit-o din nou. Castelele treceau pe lângă noi, şi Tănăsika ar fi vrut să afle ţinta. Deoarece aveam de-ale gurii fain-finuţ, i-am explicat zicala tiristului în varianta prescurtată: drumul contează.

Şi ce să vedeţi dumneavoastră dragilor, ce păţim noi! După o plimbare mai serioasă, de urcuş pe căldură, discuţii despre ce e Europa, criticisme uimiri chestii, ajungem unde (parcă) vroiam să ajungem!

...numai când am ajuns ne-am dat seama că aici vroiam să ajungem!

În acest loc, era o băncuţă. Cum ne-am aşezat noi osteniţi, după câteva clipe ne-a învăluit o mireasmă nemaiîntâlnită oameni buni! Ambele noaszre naszuri s-au trezit la viaţă, căutând sursa acestei arome divine. După ce am băut apă şi ne-am felicitat reciproc pentru eforturile iată binemeritate, am pornit în expediţie olfactivă. Parfum de mână omenească nu putea fi, dar nici floare nu. Dacă mai pierdeam vremea, riscam să ne ambetăm de tot şi să rămânem veşnic captivi locului. Amuşinam de zor ca un animal ce sunt, când printre crenguţele căzute de molid am zărit o floricică mov.

...de departe adulmecată mai treacă-meargă, dar din palmă mirosită, păzea! Te va fermeca pentru totdeauna

Cu grijă să nu le călcăm, am mirosit un cuib întreg de floricele. Pentru câteva minute, am uitat de tot. După ce am cerut voie locului, am cules două floricele de astea mov, cu frunza pe deasupra verde şi pe dedesubt mov.

Tănăsika era şi ea în delir, iar eu mă întrebam oare ce nume poartă fericirea asta?

Apoi am considerat că ne putem întoarce pe la casele noastre. Primisem ce căutam. Am mai hălăduit  două zile prin decoruri, am nimerit pentru o seară chiar şi la un festival, dar eu cred că nimic nu se compară cu florile ce ne-au găsit.
Iată autobahnul în zare, aşteptând să ne ducă înapoi.

Tănăsika are o idee. 
Până una alta, la 30 m în stânga pozei, treburile făcute ale Zmeoiului rămân ca o dovadă a posibilităţii fericirii pe Pământ.

Cei Guevara nu dorm - ep.1 & 2

Începând din 1 septembrie, păşesc timid pe calea Purgatoriului Mnemotehnic.
Nu e rău să îmi depozitez aici câteva amintiri, repere ale verii 2012, mai degrabă reinventate decât trăite.

1. Cetatea de Baltă

Exact în mijlocul lunii iulie, m-am trezit parte constitutivă a unui trio insolit, cu destinaţia Cetatea de Baltă.
Psihicul meu era într-o stare de luciditate specială, în care apreciam esenţa unui drum mai mult decât destinaţia, în speţă festivalul Cetăţi Dacice etc. Tema caracterului dacic al ariei judeţului Alba mă interesa dinainte, dar era doar o temă, nu mă aşteptam ca organizatorii să prindă rădăcina neamului - prin concursuri de haltere, rockeri şi un fel de nimfe-dochii-cu-rochii aduse de la oraş.

După ce ne-am lămurit cum nu stă treaba cu festivalul din cetatea bălţii, respectiv fostă-dacică, am vizitat preajma domeniului, ronţăind lejer niscaiva covrigi cu karmă maternă, apoi ne-am cam întors înspre Vauban Bălgraduţu.
Un minunat moment am primit cadou la plecare, cu întoarcerea vacilor.

O gaşcă de oameni, înainte de a uşura laptele din ugere, povestind la coada vacilor ce cum, care-i faza.
N-aveau ei treabă cu festivalul dacic. Ca şi noi, dealtfel.

2. Space Camp Mândâc 2012

Ei bine, pe la sfârşitul lui iulie lui lui, eram deja perpelitus pe dinăuntrus. Trecea vara, şi eu dormeam pe mine, deconect-r-at de felul meu precedent de-a fi. Nu-mi găseam locul pe lume, citeam cărţi prea tari pentru depresia mea şi poate de aia aveam accese de nonsens pur, urmate de timor panicus de-a dreptul. Pustiul din suflet acapara orice cuvânt, se căsca o prăpastie infinită între mine cel viu şi mine cel vizibil....

Deci pe acest fond sonor am zbughit-o val vârtej vâlvoi spre Republică, undeva pierdut în Moldova, la Mândâc; acolo unde ştiu că pot recidiva mereu, când e vital să mă salvez de mine însumi.
Drumul până acolo e relativ o aventură, trebuie să îţi câştigi mereu un loc, ca să te poţi menţine.
Mijloacele de transport moldoveneşti sunt o experienţă corporală unică, un adevărat asediu al intimităţii.

   Primo, instinctele mi-au revenit inevitabil la viaţă, mă simţeam din nou un taur printre vaci. Partea proastă e că parcă eram toţi pasagerii nişte vite bune de dus la tăiat, dar nu era cazul să mă stresez. Viaţa merită apreciată chiar când pare că îţi dă o palmă. După un rotocol prin Chişinău, de la Gara nord la gara Sud şi înapoi, am pornit spre Drochia. Anul trecut fetele de pe stradă m-au impresionat cum şi-au păstrat intacte rădăcinile celtice, necunoscute necunoscătorilor, plimbându-se în jurul meu ca nişte dropii magice, ca nişte spice aurii cu plete aurii şi zâmbete aurii. După ce am cumpărat de la chioşc nişte Doine ţigareten Sie cum ar veni cu un ron jumate, am aşteptat rata Drochia-Mândâc: iaca-am-ajuns.

 

De la început, revăzând parcul părăsit, cu aura sa inefabilă, am avut bănuiala că poate mai sunt şi alţi deprimaţi, oprimaţi, dezactivaţi, netineri ca şi mine. Din Space Camp-ul din anul 2011 nu-mi amintesc decât că eram foarte obosit. Am prins ultima zi din tabără, după un autostop de 10 zile Londra-Mândâc. Am avut parte şi de o întâlnire - să zic htoniană - cu Ohanovici...
Dar anul acesta eram mai pregătit, alături de un prieten vigilent, şi bucuroşi că am ajuns, deodată şi laolaltă cu ceilalţi, am dat bice la treburi - plenare, chiuituri, fiecare cu ce suntem.

 
Desigur, tema camp-ului, spaţiul, a prins contur de la început. Există nevoia de spaţiu intim, care spaţiu dacă îţi lipseşte, şi nu eşti pregătit, te poate pune la mari încercări, fie şi în cadrul mirific al conacului boierului Ohanovici. Eu personal m-am panicat la ideea că trebuie să fiu alături de atât de mulţi alţii. Ceream un spaţiu mai larg, în sinea mea, dar şi fizic. Ceilalţi mă sufocau, uneori. Eram cu toţii peste tot, tot timpul.

  ...totuşi, tensiunile se pierdeau miraculos 

pe cărările labirintice ale parcului, spre izvorul curăţat de noi...

...sau purtat departe de caval şi tilinci, seara la foc. 

Un lucru util prăpastiei din sufletul meu a fost hrănirea organizată. Fiecare masă mă îndestula, nu neapărat prin mâncarea bună ce-o duceam la gură, ci prin conştientizarea clipelor preţioase la care participam, acele mici detalii care mă umpleau de emoţie umană. Umană, umană...

 De când m-am născut, sau măcar de 20 de ani, nu îmi mai amintesc să fi trăit o săptămână întreagă fără dragile mele gânduri inutile. Asta o fi explicaţia pentru impresia lăsată de plaiurile Moldovei? Nu cred că altcineva ar fi fost la fel de impresionat în locul meu. Sau poate din cauză că am jucat fotbal în fiecare după-masă, corpul meu s-a deşteptat din atrofia generală la care l-am condamnat pe nedrept, şi mintea de asemenea?

Eram fericit, ca pătratul din cercul din pătratul din cerc

Hei, dragii moşului, iacă nu-i uşor să fi zmeoi, pentru că vechile mele spirite interne, autorăzbunătoarele, rusalcele de le aud mereu, s-au revoltat. Într-o seară, cineva făcea spectacol cu foc, şi ceilalţi din mine, dansatorii nebuni, au vrut să-şi aducă jertfă modelele lor spaţiale, încolăcindu-mă pe mine însumi mă mî, prea subit, la picioarele jongleriţei, aşa cum mai făcusem altădată în Berlin. Dar spontaneitatea stilului meu multipolar de viaţă, aşa numita mea capoeira-transilvania nu e compatibilă cu alte stiluri, astfel că un copac mai binevoitor mi-a oprit jocul, julindu-mi tandru spatele.

Cântările în jurul focului m-au dus pe culmile extazurilor sonore, dar spre final, puţinul meu psihic sănătos, disponibil abia de câteva zile, m-a deraiat iar. Într-o noapte, îmi amintesc că închinam ininteligibile imnuri lui Dionisos. Luptele mele recent câştigate, liniştea de care aveam parte şi mă bucuram, noile mele principii bifate prematur, adică traiul cu tot felul de limite aparent acceptate, s-au volatilizat. M-am transformat la loc în monstru, pentru că eram prea încrezător şi astfel am pierdut (surprinzător?) în penultima seară, 17-0 scorul metafizic, după ce-am ras un kil de kerosen, degustând din 3 feluri de samagon de la sătenii din Iliciovca...din nou, decăzusem în extaz, cu genunchii şi nasul pe pământ grohăiam spre zorii zilei, cu ukulelele pe hardcore vibe, nu-mi păsa decât de clipă, de flacăra înălţătoare şi coborâtoare a Universului, eram o sferă de nepătruns.

.......(poză indisponibilă).....

Am cântat până am rămas fără nimic.

Nici timp, nici spaţiu. Oamenii parcă se fereau de mine, în loc să mă felicite!

Dificile momente, după ce flacăra se stinge.

Vorba poetului, 

"blow the wind the leaves on this side 

 the singers are chased away"

Dar a venit şi momentul plecării.

Nu s-a supărat nimeni pe mine, în afară de mine.

Tot nu reuşisem să aflu, să fiu altceva, decât un zmeoi.

Singur, în bătaia vântului....

 Am mai zăbovit câteva zile prin Chişinău, vizitând parcuri, muzee, făcând jamsession-uri cu ruşi, cu bere ucraineană, cu oameni calzi ca pâinea-domnului. 

Când ne-am reobişnuit cu asfaltul, ne-am dat cu toţii prin oraş. Chişinăul are pomi, nu glumă. Şi glume peste tot. Râdeam ca un copil, la expresii ca "reparaţia încălţămintei". Moldovenii păstrează contactul cu izvorul limbii, înţelegi mai clar tot: ciao cacao!

 Ca urmare a dezastrului meu dionisiac şi a imposibilităţii de a fi trezit, prietenul meu a plecat cu o zi înainte, aşa că pe drum înapoi am avut timp să reflectez. Să fac faţă realităţii, cea de care fug dar la care inevitabil mă întorc, cu gânduri noi, la fel de inutile...

...cei Guevara nu dorm!

 

Un nou Adio

După îndelungi răsuceli, am ajuns la concluzia că trebuie să îmi iau rămas bun de la multe poveri ale Supra-Trecutului. Le purtam până azi cu plăcere, dar nu prea avea sens ce făceam. Prezentul mi-a arătat deloc suav azi cât de fragile sunt cele mai puternice impulsuri ale noastre. Credeam că ştiu ce fac, dar nimic nu rezistă fără conexiunea cu exteriorul bulei în care ne naştem. Mai ales că e o modă acum să ne bucurăm de singurătate, ca şi cum minţile noastre sunt făcute să doarmă.
Viitorul îmi este suspendat în aceste clipe aparent dureroase, în care nimic nu se mai lasă mişcat. Totul în jurul meu aştepta să fie mişcat de voinţa mea, care iată s-a oprit şi ea, obosită de victoriile ei previzibile. Şi poate  miracolul cosmic pare să însemne tocmai nemişcarea totală. Când rândurile acestea vor îngheţa, când niciun surâs nu va mai avea rost, nici mirosul de tei, vindecarea va însemna vidul suprem. Tristeţea generată de contemplarea atotputerniciei entropice a nonsensului e o formă de mişcare, deci nici măcar trist nu mai pot fi. Cumva, parcă nu mai avem voie să fim oameni.
Pentru a avea dovada că ştiu cum e schema cu la vida ludica, voi scrijeli acia, acum, un ADIO frecţiilor environmentale de pe orice nivel mă vor atinge, pentru a putea lupta mai uşor cu ele în viitor, când vor lua forma unor noi idealuri. Le voi putea decarta în seama neajunsului de a te fi născut lucid.
De ce Zmeoiu era idealist până azi, e o altă poveste. Aceeaşi poveste, etern întorcându-ne.

Gorgoneală temporară

Am ieşit azi pe afară să fumez o ţigară, după ce m-am pieptănat vreo 3 ore şi m-am spălat fain cu panten. De ăla cu mentol, minunat.
Am zărit un porumbel alb. Minunat.
Ciuguleşte dintr-o bucată de creier pane. Cine zicea că pacea nu are nevoie de carne?

A. În smocurile de păr, am găsit un fel de minirăvaş, cu litere de alea esoterice:
"cât Lili e pe Algol, bagă capu'n Sol"
Nu mă gândesc la frica struţului, dar mă voi ascunde după zmeoaicele mele de la coliba din Nemărginire, până trece vria şi clipitul stelelor împerecheate.

Citius, Altius, Tehnicus

Cred că sportul rămâne printre puţinele preocupări mistice ale Erei noastre. Înglobează emoţii, mistere şi semnificaţii, başca sănătatea, care va fi tot mai rară en el futuro. Ceremonialul sportiv a rămas în contact cu ritualul şi deci cu menirea omului. Înălţarea tradiţională a drapelului, momentul solemn al imnului, mulţimile exaltate care cântă, oare mai sunt elementele vitale ale păstrării sănătăţii noastre?  Ne uităm la sportivi, şi simţim ceva. Nu e prea clar ce anume, dar se pare că tot mai mulţi oameni, nu numai în ţara asta, se apucă să se înalţe în felul ăsta. Ce premise ar avea acest fenomen, e altă chestiune. Politica  ce domină societăţile occidentului, pitită sub umbrela sportului, s-a dezvăluit puţin la JO 2012. La ceremonia de deschidere de la Londra, s-a atribuit o foarte mare importanţă istoriei. Mi-a plăcut că se vorbea în franceză, apoi în engleză. Sunt sigur că mulţi englezoi s-au ofticat. Organizatorii au strecurat o serie de idei "insulare" cu iz subtil cuceritor, ca şi cum Istoria ar aparţine londonezilor. O cultură majoră, aşa zis puternică, are pretenţii mai mari, nu? Şi culmea, par legitime. Până şi cei din Vanuatu ştiu că revoluţia industrială e meritul englezilor. Generozitatea cu care s-au cheltuit bani pentru idei comune: ce desfăşurare de forţe pentru a vedea cum o gagikă îşi uită telefonul şi apoi un gagiu o vrăjeşte. Pe ecrane, toată omenirea vedea mesajele dintre ei. Modul de viaţă al sportivilor cam la asta se reduce, în afara antrenamentelor. Logistica impozantă pusă în slujba reflectării realităţii cotidiene, sunt dovezi că valorile iniţiale ale jocurilor olimpice s-au cam schimbat. În ansamblu, contemplând ceremonia Jocurilor Olimpice de Vară de la Londra, aş putea spune că marca vremilor noastre e un rezultat provizoriu: necalificat. Poate ar trebui să mai insist, dar nu. Am încercat să compun ceva, şi nu mi-a ieşit. Nu mai pot da vina pe căldură. Vocea mi-a dispărut din peisaj de ceva vreme, să vedem pe unde ajung!

Despre natura olimpică a Omului

Deseară începe Olimpiada Sportivă.
Mi-a zis radioul azi dimineaţă că nushce francez  - Pierre de Coubertin - a reinventat în 1896 olimpiada modernă, probabil după ce a trecut de câteva ori pe la Bibiloteca din Parizăr.
Lecturile i-au fost utile peste poate, din moment ce a îndrăznit să creadă că sportul mai poate fi pentru omenirea secolului XX ce-a fost pentru greci.
Eu nu cred în sportul politic, la fel ca nici în politica sportivă.
Ah.
În 1936 s-a reinventat şi flacăra olimpică deasemenea. Nemţii ardeau de nerăbdare să arate lumii întregi că drumul înflăcărării lor îşi are originea în cărările Olimpului.
În acest final de iulie 2012, Tronsonul Regal, cincinalul căldurii solare, ia Leului partea Leului.
Leul nostru cel de toate zilele, cel care se îneacă în haos politico-economic.
Leul care e obosit să conducă.

E prea cald, totul stă, nu doar mintea.
Noroc cu Nellysiska, cea mai înţeleaptă fiinţă blogală pe care am întâlnit-o. Fătuca asta ne dezvăluie fără teamă chipul fixistului de Parmenide:

"...căci totuna e a fi cu a gândi" 

Parmenide a fost învăţăcelul cuminte al blajinului Xenofan din Kolofon, care în afara criticii sale caustice, nu era un om rău.
Spre deosebire de Celofan din Xilofon, care obişnuia să urle tare dar scria destul de paşnic, mai degrabă recenzii despre natură - peri physeos, cum s-ar zice.
Ajuns la maturitatea relativă, Pamenide obişnuia să îşi imagineze că la bătrâneţe o să călătoarească într-un car tras de leoaice, sperând că aşa va ajunge odată şi odată în faţa Zeiţei Alethea.
Aceasta i-a promis în vis că îi va arăta cum stă treaba cu "a fi = a gândi".
Dar tot planul lui Parmenide a fost dejucat de Herr Aklites, cel care a devenit primul campion semiolimpic la Categoria Primă, pe care a şi înecat-o de două ori în râul uitării.
Astfel, Substanţa bătrânului Aristotel mai poate fi concepută doar ca premiu doi, deoarece standardele minţilor neluminate de azi au făcut ca premiul întâi să nu fie disputat decât în posibil, adică virtualmente.
De aceea, Fiinţa umană e slăbită şi nu mai are timp pentru mişcare fizică.
Incapabil de cea mai elementară încălzire, omul zace. Mai dă un fifa, mai un pariu la agenţia din colţ, o ceremonie olimpică pe la TV, de fapt oricine le are cu sportul, doar toţi vrem să credem că suntem sănătoşi. 

Sportul a devenit cealaltă faţă a economiei, care e cealaltă faţă a politicii, care e cealaltă faţă a culturii. Moneda asta cu multe feţe obişnuim să o numim societate. Avem sportivii celebri, figuri publice construite artificial şi răsplătite cu sume enorme provenite din reclame, sportivi la care ne uităm ca la supraoameni . În paralel, sportul privat e rezervat muritorilor: piste de jogging, sintetice pentru corporatişti şi tinerii fotberari, câteva mese de pingpong rătăcite prin satele nemărginirii, başca coniac-canotorii, sportivii noştri spontani din crâşmele de pretutindeni. Se pare că sportul, inevitabil conectat astăzi la virtual, încearcă să atingă toate aspectele realităţii, să fie un substitut al mişcării. Iată revanşa parmenidiană: ce joc joci, cu ăla rămâi.