Basm (VII)

În prima zi a anului Calului de Lemn, câinele cu dinţii de aur şi fiinţa de pământ avea programată o ultimă întâlnire cu dentistul regatului vecin. Pe drum, s-a gândit să-i facă o vizită regelui la sanatoriu. Femeile din cortegiu îl rugară să lămurească cumva situaţia, altfel vor trece la acţiune. Aşadar sarcina lui nu era una uşoară.

Când a ajuns la ghereta portarului de la sanatoriu, un ciorancioban din Răşinari, a povestit cu el câteva minute. Nu a aflat mare lucru. Vărul lui, Frigidor cel trimis în misiune de spionare a regelui, era atât de agresiv încât a trebuit să fie electroşocat. Evadase alaltăieri din pavilionul celor periculoşi.
Câinele a avut o străfulgerare în canini, semn că ceva avea să meargă prost în vizita asta. S-a gândit să facă mai bine cale-ntoarsă, dar s-a răzgândit. Paznicul i-a spus să nu-şi lase fauve-ul parcat pe locul şefului prea mult timp. Aşadar doctorul nu era la sanatoriu, va putea vorbi mai lejer cu regele.

A intrat în sufragerie, unde un linţoliu zăcea atârnat pe masă, iar pacienţii incantau despre transformarea cuiva anume. Cinele a aruncat câteva gene prin camerele goale puţind a pişat împuţit. A ajuns apoi în grădină. Împreună cu câţiva pacienţi, regele era la cursul de îmbrăţişare a plopului energetic.

Fără să se mai fâstâcească, câinele cu dinţii de aur şi fiinţa de pământ s-a hotărât să spargă liniştea.
- La mulţi ani, rege!
După o lungă pauză, regele s-a desprins jovial din îmbrăţişarea cercului.
- La mulţi ani, câine! Ce vânt te aduce pe aici?
- Ce soare blând. Cum vă e ziua?
- Am visat că cioplesc un căluţ de tek. El trebuia să-mi arate calea spre jumătatea sortită mie. Cea pe care nu o voi găsi decât în următoarea viaţă, se pare. În timp ce-mi ciopleam căluţul, mă uitam în vis împreună cu nebunii ăştia la tv-ul din hol, că se dădea urania. Ea mi-a zis mie anume, că degeaba cioplesc, în chipul ăsta nu voi găsi calea cea adevărată. Şi m-am trezit brusc. Adormisem pe veceu cu un briceag în mână şi cu telemeaua în cealaltă. Mă ascund acolo când mănânc. De la o vreme fac provizii sub pat, că nu-mi ajung porţiile zgârciţilor ăştia. Să nu crezi că am nevoie de ceva. Nici de jumătate din ceva.
- Pot aranja să primiţi mâncare separat, câtă doriţi.
- Nu mersi, e mai distractiv aşa. Pacienţii se holbau, strângând nesiguri plopul.
- Înălţimea ta, femeile m-au întrebat dacă e adevărat că vă distraţi pe seama lor.
- Nu mi se pare. Nu prea au simţul umorului, e adevărat că ar merita să fac glume pe seama lor, dar consider că sunt cât se poate de serios.
- Dar ce s-a întâmplat cu dumneata, rege? Spune-ne, poate te putem ajuta.
- Azi e vineri. Mâine voi veni la curte. Lustruieşte-mi tronul.
- Deocamdată stă altcineva pe el, rege.
- Cum aşa? Cine!?
- Nu putem şti, e un fel de stafie, ca să zic aşa. Dar se simte că tronul e ocupat. Eu bănuiesc că e NL, care probabil are abilitatea de a fi prezentă chiar când lipseşte.
- Aveam de gând să plec weekendul ăsta în concediu la mare. Dar voi veni pentru a lămuri femeile.Până să înceapă ceremonia, mâine o să văd despre ce-i vorba. Mă rog, dacă nu văd, măcar să simt şi eu stafia. Trebuie dată jos. Tronul e al meu.
- Dar credeţi că veţi fi în stare să domniţi din nou? Câinele era cu ochii aproape în lacrimi.
- Desigur. După ceremonia de mâine lucrurile vor reintra pe făgaşul lor.
- Aş dori să aflu, o rege, care e cauza acestei stări de fapt.
- Mişaka d'ainia, potay guresa!

Câinele s-a întors cu coada între picioare, a urcat în maşină şi a demarat extrem de speriat, prin poarta închisă. Demult nu-l mai auzise pe rege să-i vorbească pe limba sa. Chiar dacă l-a înjurat, ăsta era semn bun. Poate într-adevăr lucrurile vor intra pe făgaşul lor. Gonea spre curte, turând fauve-ul la maxim. Uitase complet de programarea la dentist, un amănunt care în anul ce tocmai începe îi va aduce mari belele, necazuri, suferinţe, dacă nu chiar pieirea. Deseară după 6, Uranus va intra în casa a 8-a. Dacă cele 2 ore vor trece cu bine, câinele va scăpa cu dinţii curaţi.
În urma lui, portarul răşinărean i-a arătat degetul mijlociu, scuipând a pagubă şi înjurând într-un nor de praf amestecat cu fire de gheaţă şi vată de sticlă.
În grădină, regele râdea în hohote, îmbrăţişând din nou plopul. Va avea mult de lucru anul ăsta.

Basm (VI)

Curtenii au decis ca ceremonia cortegiului de sâmbătă să se ţină la sanatoriu, unde regele era deja cu un picior în groapă. Nu de dragul lui, cât din curiozitate, au venit femeile pe capul regelui. El nu mai prea avea idee ce trebuie să facă. Câinele cu dinţii de aur se fâstâcea pentru prima dată în viaţa sa, privind la cei câţiva pacienţi ai sanatoriului. Vărul său, Frigidor, nu aflase mare lucru în legătură cu starea regelui, dar în schimb se ţicnise de-a binelea.
Femeile aşteptau, asta fiind o mişcare destul de perversă din partea lor. Ştiau că fâstâceala câinelui şi ataraxia regelui vor duce în mod firesc la reinstaurarea matriarhatului la curte. Deci consecinţa logică era aşteptarea.

 Frigidor însă răsturnă toată situaţia, începând să strige că lipseşte una dintre femei. Faţa regelui s-a mişcat puţin a încruntare. Pe lângă NL, într-adevăr niciuna dintre odalisce nu era acolo. Frigidor se tăvălea pe jos plângând ca un copil, iar regele era pe punctul de a scoate primul cuvânt după luni de zile. Femeile atât aşteptau.
Câinele cu dinţii de aur încerca să-l liniştească pe Frigidor, dar era numai ochi şi urechi la rege. Tocmai în învălmăşeala asta, Doctorul a apărut cu o găleată cu limonadă ordinară şi un polonic ruginit. Nu se ştie de unde, a apărut brusc odalisca. Îi dădea sân lui Frigidor, care s-a liniştit subit.

- Să începem, dragele mele, a spus regele.

Unda de şoc a fost imensă.
În loc de ceaunul cu leacuri ceremoniale, câinele a sugerat printr-o scurtă privire aruncată şerifei de cortegiu să fie utilizată găleata cu limonadă. Mizase pe deficitul de atenţie al regelui. Acesta însă rupse un fel de rădăcină obişnuită de sub băncuţa pe care stătuse aşezat, şi le făcu semn femeilor să intre în sufrageria din sanatoriu. Uşile se închiseră singure. Asta văzuseră clar câinele, doctorul şi Frigidor, care mai avea lapte pe buze şi recita Baudelaire în gând.
După ceremonie, târziu în noapte, femeile au ieşit toate umede şi aşa au şi plecat în linişte înapoi la curte, fără să-şi facă griji că-şi pun sănătatea în pericol. Deşi e ianuarie, aerul primăvăratic se vărsa tandru peste pletele lor. Şocul fiind încă prea mare, toate erau convinse că regele îşi bătuse joc de ele, prefăcându-se nebun pentru a scăpa de îndatoririle sale de la curte.

Basm (V)

Frigidor 

(poemul lipsei zăpezii)

Şi mi-e frig 

şi mi-e dor

Dimineaţa mă trezesc

cu un zâmbet prostesc

mă simt bine 

iar mă gândesc la tine

tu nu eşti lângă mine...

...lasă-mă să delirez!

Odalisca mea, m-am trezit 

total uimit în calea ta (lactee)

dulcea mea orhidee vezi că

ni s-a stricat centrala

da' mâine vine vara 

şi până în februarie

elaborăm o nouă teorie

o nouă melodie

Nebunatico, ia ceva pe tine 

vezi că-i frig afară

e 7 ianuarie şi n-am deloc încredere 

în imaginaţia mea bizară

la party deseară

n-am niciun chef de pălinkăreală

Şi mi-e frig 

Şi mi-e dor

Şi îţi place să te joci
şi ai vrea să mă provoci
Şi-am crezut
şi-am visat
dar m-am protejat
Şi totuşi am sperat
tu nu ştii că mi-e frică de tine

Sunt un câine 

marcator de teritorii noi

suntem foarte aproape

să descoperim principiul 2

al termodinamicii extraterestre

O da, dă-te,

mi-e frig, dă-te dracu'.

O da, mi-am luat ţeapă şi azi, o da.

O să-mi iau poate şi mâine
şi ce dacă?

Şi mi-e frig

şi mi-e dor

şi nu-mi pasă,

gata!

"La sfârşit am belit-o", îi spuse câinelui cu dinţii de aur una dintre odaliscele invitate la curtea regelui. Era târziu în noapte când au terminat de înregistrat. Toată lumea dormea demult. Deşi treburile regelui nu mai erau atât de multe, toţi se trezeau dimineaţa la 6, cu excepţia musafirilor.

Odalisca fusese de-a dreptul lovită de inspiraţie în clipa când l-a zărit pe Frigidor, verişorul bun al câinelui, aflat şi el în vizită temporară la sanatoriul regal. Câinele ticluise un plan: Frigidor avea misiunea de a se împrieteni neapărat cu regele, care se scufundase într-o apatie soră cu invizibilitatea şi verişoară cu imbecilitatea.

După 3 zile şi 3 nopţi, Frigidor nu reuşise mare lucru. Regele îl privea ca pe un scaun, sau cel mult ca pe o potaie ordinară. O singură dată, după o serie de giumbuşlucuri pe cât de infailibile pe atât de inutile în cazul regelui, Frigidor a călcat într-o găleată cu amintiri, iar regele a zâmbit imperceptibil.
În cea de-a patra noapte, odalisca i-a cerut lui Frigidor să-i vegheze somnul, iar azi noapte deja au înregistrat preventiv câteva unde sonore ale Universului, pentru a fi pregătiţi de marea schimbare, care oricând s-ar putea să devină posibilă.

Nivelul încrederii reciproce la curte rămâne însă la fel de scăzut, ca şi temperaturile din Canada.

  

Basm (IV)

Într-una din zile parcă l-a apucat pe rege strechea. Era într-o vineri (ca acum) şi el se simţea atât de deprimat, încât deşi s-a jurat că n-o va mai face veci, a pus să-l cheme înapoi din lumea patafizică pe singurul trubadur de pe vremurile de glorie la curte, superelegiacul Matliricum. După câteva veşnicii de repaus sonor în teritoriul regatului, vraja ascunsă între corzile chitării i-a cuprins repede pe toţi.
Regele i-a cerut să-i cânte la chitară nişte turbodansuri de băut vin. Imediat cei mai în vârstă au început să-şi depaneze amintirile defecte, femeile din cortegiu care s-au nimerit pe acolo beau vârtos şi dansau tot mai goale, iar după o vreme regele era atât de emoţionat încât i-a venit sângele în ochi şi i-au dat lacrimile pe urechi. Noroc că a sărit câinele cu dinţii de aur să-i smulgă lui Matliricum chitara din braţe, altfel nu se ştie la ce se ajungea.

Femeia-cu-goliciunea-perfectă a căzut din transă direct pe gresie, iar astrologul a ţâşnit cu ea aşa leşinată direct în TCS, s-o dreagă rapid, nu cumva s-o zărească cineva în timp ce ea stă inertă şi să creadă regele că a murit.
Câinele a sfâşiat cu dinţii săi de aur chitara.
I-a promis trubadurului că-i ia una electronică, dacă Matliricum era dispus să negocieze:
- Domnule câine cu dinţii de aur, în locul chitării mele cu diamante ascunse, aş putea primi altceva la schimb.
- Hm, cum ar fi?
- De pildă fata-care-va-lipsi.
- Aici nu va lipsi niciodată vreo fată, şi chiar dacă ar lipsi una, regele nu ţi-ar permite să-l lipseşti de una dintre femeile sale.
- Acum sunt toate, dar dacă vreodată regele nu va vedea că va lipsi una, aceea să fie a mea.
- Bine, bine, du-te odată!

Şi Matliricum a coborât la poartă şi s-a urcat în fau-ve-ul său de serviciu, privind cum erau măturate ultimele firimituri de chitară. Deoarece trăsese cu urechea, igienul-şef căuta foarte atent oareşce diamante, că deh, poate i-ar mai schimba şi lui puţin  viaţa, nu?
Regele pierduse deja prea mult sânge şi câinele a suspendat deocamdată basmul.

Basm (III)

Despre NL se poate spune că             .

În plus, regele i-a spus odată cât de mult îi simte prezenţa, chiar dacă la început doar îşi scriau sms-uri, făcând schimb de impresii de pe malurile pe care au adormit fiecare. Înainte de a se cunoaşte, apoi fără a se mai cunoaşte vreodată.
NL era de nea şi dintr-un judeţ al regatului unde se credea că încă mai puteau fi găsite păduri nepătrunse de prostia omului.
Femeile din cortegiu o antipatizau fiecare din motive care de care mai obiective, dar era evident că toate erau de acord că era o erezie să lipseşti de la ceremonie, odată ce regele ţi-a făcut cu ochiul.
NL prefera îngheţata de fistic, şi regele tocmise o corabie plină, ce ar fi trebuit să ajungă în toamnă. Între timp se petrecuse toată decăderea regală, şi câinele habar-n-avea cum ar putea plăti tonele de îngheţată. Spera că vreun naufragiu îl va scoate din belea, dar pe de altă parte adora să privească cum Noutatea Lipsă savurează îngheţata de fistic. Deocamdată cumpăraseră de la billa câteva îngheţate, să-i treacă mai uşor vremea domnişoarei.
Regele se afla într-o stare de confuzie apropiată imbecilităţii. Făcea tot felul de gafe, de genul că i-a şoptit femeii-vulpe-mereu-disponibilă cât de mult apreciază sinceritatea ei, iar câinelui cu dinţii de aur i-a pus mâna pe fund, grohăind ironic. Îl confundase cu femeia-umbrelă-gonflabilă-cu buze-incredibil-de. Da, regele păstra pe lângă el şi în afara cortegiului câteva tipare umane.

NL ştia tot felul de melodii pe care doar regele le asculta atent, şi toţi curtenii o apreciau numai pentru asta.
Erau momente acelea de linişte şi graţie, când toţi se gândeau ce-o să se facă cu un rege lipsă.
El fiind acolo, se putea uşor vedea că lipseşte. Unele voci şopteau deja tot mai tare că regele o luase razna.
Perspirase dincolo de pereţi, degeaba se chinuise câinele să ascundă asta.
Ultima rezoluţie aprobată de rege unei familii de artizani în lemn, s-a încheiat cu cuvintele "nu vă fie frică, cu toţii suntem oameni!"
Atunci dregătorul de destine s-a cutremurat puţin, speriat că nu-i va putea linişti pe toţi deodată.
Şi au mai fost apoi şi alte semne, tot mai clare. Odată regele se pişase în sală în faţa întregului consiliu, strigând din răsputeri că a luat foc Universul.
Aşadar câinele nu mai avea timp nici să-şi roadă oasele zilnic. Oasele lui zilnice.
Şi mai avea şi dureri se spate de la atâta alergătură. Arăboaica îl asalta cu infinite promisiuni ale fericirii, care îl lăsau însă rece. Tot regatul atârna de direcţia acţiunilor sale, nu avea timp pentru pasiunile sale.
Alaltăieri spre seară regele s-a îmbrăcat singur, şi-şi aştepta cortegiul pentru începutul ceremoniei.
Astrologul l-a avertizat că nu vor trece dincolo de data asta, şi că ar fi bine să amâne totul, că e solstiţiul de iarnă.
Regele s-a înfuriat într-atât, încât a mâncat o brioşă cu tot cu hârtie.
La ceremonie a lipsit bineînţeles NL. Îl cunoscuse mai îndeaproape pe unul dintre majordomii regelui, şi tocmai se uitau amândoi la ceva film când câinele intră peste ei disperat:
- Păi ce faceţi zâna dumneavoastră, nu sunteţi la ceremonie?
- M-am gândit să nu vin.
- Păi trebuie obligatoriu să fiţi acolo!
- Nu trebuie nimic, domnule câine.

În sâmbăta respectivă (ultima de când a început cronica de basm) regele şi-a dat fără efort seama din prima că NL lipsea. Panică. Rostul vieţii e pierdut în mod periodic, dar există excepţii. Totuşi nu era nimic de făcut, chiar ca şi rege. Ştia pe de rost destinele femeilor din cortegiu, totul se anunţa exasperant de previzibil.
Asculta la căşti nişte rave de prin '90 şi chiar avea chef de ceva nou.

Basm (II)

Regatul devenise o republică faminarhală spune vorba din bătrâni.
Regele era ţinut legat pe tron mai tot timpul, trăznind tot felul de zicale pe care mai nimeni nu le va mai lua în seamă.
Doar că într-o bună zi regele avu cea de-a doua revelaţie, un fel de meta-revelaţie: nu trebuia să mai spună nimănui ceea ce simte, ci să caute ceea ce era el.
Nemaifiind rege, el se întrebă: cine sunt eu?

Dintre femeile fostului său cortegiu, apăru tocmai cea care ştia cine e el. Dar nu-i spuse deocamdată decât că-i pare rău că abia după 10 ani şi-a dat ea seama că regele rămâne rege orice ar face.
Oricum, asta nu a schimbat starea existenţială a nimănui.
Peste 10 minute au dat buzna cele două femei-copile, să ceară nişte beteală şi au ruinat tot scenariul înţelept al femeii-floare.
Apoi a venit pictoriţa, cea care îi făcuse demult regelui un portret. Unicul până acum, dar cel de-al doilea vangoh. Ea avea inspiraţie exact în momentul ăsta, şi înţelegerea regelui era deplină.
Câinele cu dinţii de aur mârâia la cele 4 femei demult, dar regele simţise că venise vremea să fie ascultat.
Femeile abuzau de răbdarea câinelui şi de labilitatea regelui, care oricum nu-şi amintea cu cine stă de vorbă.
Regele le binecuvântase pe toate.
Femeia care ştia tot s-a retras în culmea pertinenţei, femeile-copile au plecat înfăşurate în beteală, iar pictoriţa i-a făcut regelui un blougiab de rămas-bun.
Câinele a rămas fidel, aparent cu scopul de a-l sfătui despre treburile viitoare ale regatului, dar regele l-a ofensat pe tema arăboaicei, cea care se preschimbase nu demult în căţea.
Lucrurile s-ar fi complicat şi mai tare, dacă nu ar fi intervenit Noutatea Lipsă, adică NL.
Se ştia deja din poziţia astrelor că va apărea o nouă femeie ce va lipsi intenţionat de la ceremonia cortegiului într-un moment crucial-semilunar. Toate religiile vor asista neputincioase la lipsa ei, dar până atunci mai e de dormit.

(vau rma)

Basm (I)

A fost odată un rege ce domnea liniştit peste regatul său. A reuşit să le ofere supuşilor bunăstare, pace şi belşug în suflet. În fiecare cămin era cel puţin un televizor. Cu toţii aveau ce mânca mâine, nu erau stresaţi de nimic.

Omul de încredere al regelui era un câine cu dinţi de aur, singura fiinţă cu care se sfătuia de fiecare dată când avea vreo ezitare. Câinele ştia cum să-l îndrume pe rege pe calea cea bună, dreaptă şi frumoasă.

Totul a fost minunat, până în ziua când regele avu prima şi ultima sa revelaţie: până în clipa aceea, nu ştiuse că este rege! 

Revelaţia asta l-a îndepărtat treptat de supuşii săi.

După o domnie armonioasă, regele a intrat într-o firească perioadă de declin. Nu-l mai lua în seamă nimeni, aproape toţi curtenii se obişnuiseră cu crizele regelui, îl lăsau să-şi boscorodească ameninţările inofensive.

Treptat, mai ales când era la tv vocea româniei, regele ajunse să fie obligat să şadă cuminte pe tronul său. Momentele astea erau cele mai cumplite pentru el. Chiar şi câinele trăgea cu urechea la televizor, şi atunci regele turba. 

Pe lângă revelarea faptului că este rege, memoria sa se deteriora vizibil.

Uitase cu totul de cortegiul său.

Pe vremuri, din porunca lui se organizau periodic festivaluri. Fiecare festival era destinat doar uneia dintre cele câteva femei care îl ajutaseră să devină şi să fie rege.

Este de la sine înţeles că festivitatea cortegiului era o tortură pentru fiecare dintre ele. Regele ştiuse însă să transforme tensiunile lor femeieşti în avantajul său. Cum-necum, la ceremonie participau toate femeile din viaţa regelui, deşi în lipsa lui cu siguranţă s-ar fi păruit între ele. Ba unele chiar le-ar fi otrăvit cu plăcere pe celelalte. Una, responsabila cu exerciţiile matinale de mişcare a sufletului regelui, chiar i-a mărturisit acestuia în timp ce făceau genoflexiuni că le-ar ciurui pe toate celelalte curve ce-i fac viaţa un chin. Regele a zâmbit.

Cortegiul era compus din câteva femei şi alte câteva. Mereu apăreau noutăţile, care aveau mult de tras până să fie acceptate.

La ceremonia cortegiului participa doar regele şi femeile sale. Accesul altora nu era posibil, deoarece totul se petrecea în Templul Cunoaşterii Subtile. TCS-ul avea o infinitate de porţi, invizibile pentru ceilalţi, era legătura dintre rege şi fiecare dintre femeile vieţii sale. Fiecare legătură se manifesta la alt nivel ontologic.

Odată i-a mărturisit câinelui că lipsa uneia dintre ele ar duce tot regatul de râpă, iar câinele a zâmbit cu toţi dinţii, pentru că deja astrele prevăzuseră de la început asta. Nu doar câinele ştia cine va lipsi.

Dintre femeile regelui, s-au distins desigur cele câteva care erau convinse că jucau un rol mai important, dar odată cu trecerea timpului, toate şi-au dat seama că regele nu acordă vreo importanţă rolurilor lor mundane, ci doar ele îşi acordă o importanţă lumească, care pentru rege nu era deloc importantă. 

Astfel el le-a demonstrat că fiecare trebuie să îşi joace rolul şi să accepte existenţa altor roluri. O vreme ele au părut să înţeleagă asta. 

Dar deja era prea târziu. După o altă vreme, câteva femei se coalizaseră la ultimele ceremonii ale cortegiului, îţi luară inimile în palme şi îl buimăciră pe rege cu o serie de întrebări:

- Rege, de fapt ce rol joci tu pentru viaţa noastră?

- Eu sunt regele. Ce întrebare mai e şi asta?

- Noi nu suntem sigure că eşti. A zis la televizor că putem fi fericite şi fără tine. Logic, nu ne poţi face pe toate fericite. Nu suntem convinse că este bună calea pe care vrei să ne duci tu. Şi din cauză că nu mai credem în puterea ta, nu vei mai fi rege.
- Cum puteţi să vă gândiţi la aşa ceva?
- Stai liniştit, va fi spre binele tău.

Regele căzu din greşeală într-o găleată plină cu smoală, preparată pentru izolarea acoperişului palatului.

Câinele era foarte atent, dar nu ştia nici el ce s-ar putea răspunde. Poate că regele cedase într-adevăr prea uşor, fiind surprins ca un ormag. Cert este că după nu mult timp ajunsese într-o stare atât de deplorabilă, încât plictisea pe toată lumea cu teoriile sale despre Adevăr şi Univers.

Aşa a ajuns regele să fie legat de tron mai tot timpul, devenind de aceea tot mai agresiv la gând şi vorbă. Câinele i-a adus cărţi, i-a gătit o vreme, apoi l-a abandonat şi el, fiind foarte ocupat cu treburile regatului lăsate de izbelişte.

Femeile din fostul cortegiu al regelui, pe rând, toate şi-au dat seama că câinele cu dinţii de aur e mult mai ferm şi fermecător decât regele. Umblau toate cu pretexte care mai de care mai fanteziste să se afle în jurul său. Una a reuşit odată să se transforme în căţea, ca să vadă şi să le spună la toate cum e câinele la pat, dar a fost refuzată politicâineşte. 

Regele asista la toate aceste schimbări, şi trăznea de dimineaţa până seara la blesteme. Era un fel de fundal sonor şi vizual, un fel de stafie stafidită, ce nu deranja pe nimeni.

Regatul devenise republică feminarhală, ca pe vremea străbunicilor fetelor care conduceau acum.

(V-a urma)